„Bunătățile” sufletești care ne ajută să facem voia Domnului

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 266-267

„(...) Spunea (Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul):

Patru sunt bunătățile cele sufletești: vitejia (bărbăția), înțelepciunea, dreptatea și curăția. Patru sunt și bunătățile cele trupești: tăria, întregimea, frumusețea și sănătatea. Dintre aceste bunătăți, ale sufletului și ale trupului, se nasc alte patru bunătăți de obște: credința, nădejdea, dragostea și smerenia.

Fără de credință nu este cu putință să ne mântuim. Locașul ei este inima omului și viața ei sunt faptele cele bune, după cum zice Apostolul Iacob: Că precum trupul omului este mort fără de suflet, așa și credința este moartă fără de fapte bune (Iacob 2, 26).

Smerenia este sfârșitul, legătura și pecetea tuturor bunătăților, că de ar face cineva toate bunătățile lumii și smerenie nu ar avea, toate sunt pierdute, toate sunt stricate, toate sunt de nimic și osteneala lor este în deșert, pentru că smerenia este maica tuturor bunătăților.

Precum maica pune multă nevoință, din firească dragoste ce are, de hrănește copiii săi ca să-i crească și îi ferește de toate, ca să nu li se întâmple vreo primejdie și să-i piardă, așa și smerenia hrănește bunătățile (faptele bune) ca să crească și le ferește de toate primejdiile ca să nu piară. Pentru că păcatul cel dintâi și mai mare decât toate păcatele este mândria, pe care a izvodit-o și a născut-o singur satana.

Păcatul se aseamănă pietrei care caută să meargă la maica ei în pământ, de unde și este. Iar bunătatea se aseamănă focului care caută să meargă (totdeauna) sus, în văzduh, unde îi este matca.

(...) Precum un om are în casa lui aur, argint, unelte și haine și când iese din casă pune lacăt și încuie, ca să nu meargă vreun hoț să i le fure și să se păgubească, așa și smerenia încuie ca un lacăt toate bunătățile, ca să nu meargă hoțul cel de obște, diavolul, să i le fure, și să se păgubească de osteneala pe care a făcut-o.”