Ulița legendară a Fălticenilor
Oameni și locuri la Fălticeni. Se întâmplă într-o zi, într-un fel de miracol, ca cineva să ridice parcă o pânză de pe ochi și să vezi ceea ce nu văzuseși până atunci, adevărata identitate a toposului, cea tainică. E puterea unor oameni care au un asemenea har să-ți descopere minunățiile lumii de lângă tine, care altfel ar fi rămas necunoscute. Pentru noi, școlarii din Fălticenii anilor 1957-1961, cel care ne-a călăuzit spre tărâmuri fermecate a fost profesorul de franceză Aurel George Stino, dascăl purtând nimbul cărturăriei. Ulița Rădășenilor n-a mai fost după ce l-am ascultat cuvântând doar strada pe care coborau ca nălucile săniile și boburile noastre la vreme de iarnă. Ochii nu mai săgetau doar în căutarea cireșilor abia dați în pârg ori a perilor sântiliești. Vedeam ceea ce nu se vedea cu ochiul liber, ceea ce stăruia în alcătuirea caselor, a livezilor, în curgerea de râu a uliței. Erau amintirile bătrâne ce nu muriseră odată cu oamenii, dar stăteau ascunse, prinse în învelișul tainei. Pentru a le percepe trebuia să-ți întinzi aripile sufletului, să pășești vibrând și înțelegând că nu poți trăi în prezent, înainta în viitor, fără să cunoști trecutul, fără să știi de unde ai plecat, care sunt rădăcinile. Aceasta fusese lecția predată cu atâta har de profesorul Aurel George Stino, îmbogățită mereu, ceas de ceas. Ne duceam spre el ca spre un izvor într-o zi cu arșiță. Arșița era a sufletului nostru trezit la viață ca dintr-o lungă amorțire.
Ulița ne chema nu doar la vremea ninsorilor, a săniușului ori la timpul de rod al cireșilor. Spațiul acesta devenea depozitarul unor mărturii de preț despre oameni care au fost și care au lăsat urme de neșters în istoria neamului. Atracția noastră pentru tihnita uliță a Rădășenilor căpăta temeiuri profunde și permanente. Și cum să nu fi fost așa când atâtea momente însemnate se petrecuseră aici, în casele ce mărginesc acest suiș și coborâș. Ion Creangă învățase la Școala de catiheți, stătuse aici în gazdă la Pavel Ciubotariul, în căsuța scundă, aproape intrată în pământ, pe care catiheții, cu zarva lor de nebunatici dezlănțuiți, o ridicau până la cer. Fugise apoi în dealul uliței, într-o altă bojdeucă, la Vasile Feraru. Printr-o fericită coincidență aici avea să locuiască peste jumătate de veac Mihail Sadoveanu, cel care-l socotea pe Creangă printre părinții săi literari alături de Neculce. Casa era acum proprietatea Ecaterinei Bâlu, soția sa dintâi, cu care întemeiase numeroasa sa familie, clanul Sadovenilor. Scriitorul locuise aici între 1901-1903 și 1906-1909. Era în plină tinerețe. Statura sa de uriaș abia încăpea pe ușa de chilie a casei. A scris în timpul acela scurt cât alții într-o viață. Aici a așternut mai întâi în gând și apoi pe hârtie „Povestiri”, „Șoimii”, „Dureri înăbușite”, „Crâșma lui Moș Precu”, „Floare ofilită” și multe, multe altele. Sufletul lui tânjea după mai multă lumină, după un colț de unde să-și sloboadă fulgerul privirii și să-și deschidă sipetul sufletului către oamenii și locurile „Țării de dincolo de negură”. Locul acela se afla la câțiva pași mai încolo, în vârful dealului. Se va numi curând, modificând toponimia, „În deal la Sadoveanu”. Va răsări în acest loc „Grădina liniștii”, așa cum el singur a botezat-o. Fusese cândva grădina spițerului Vorel, care binecuvântase locul cu flori, ierburi, copaci. După moartea lui Vorel se înstăpânise acolo paragina. Ce deschidere, ce loc de întemeiere! Într-o parte albăstrimea dantelată a munților, în alta dealurile domoale ca niște spinări de boi și iazurile unde ucenicise ca undițar la „Nada florilor”. Un promontoriu între întunecimile de bulboană ale văii Șomuzului și limpezimea de argint a văii Moldovei, între „Nada florilor” și „Dumbrava minunată”. În acele tihării și-a ridicat Mihail Sadoveanu, după planurile sale și cu ajutorul meșterului Ghiță Andrioaia din Bunești, casa din „Grădina liniștii”. A sădit livadă, a adus știubeiele prisăcii sale. Ieșea la treabă în întinsa sa gospodărie după ceasurile de scris. Avea acum fărâma de tihnă necesară scrisului său în zumzetul de stupi al numeroasei sale seminții. Întemeiase acest cuib în 1909. Era un pământ unde se simțea stăpân pe sine și slobod în toate pornirile sale de om între oameni, căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin. Câte drumuri nu se deschideau de aici către toată cuprinderea țării. Era destul să treci poarta înaltă, cu adăpost pentru hulubi, să pășești în livadă, să stai lângă răcoarea fântânii cu acoperiș de draniță, ca să simți respirația țării. A scris aici, între altele, „Bordeienii”, „Povestiri de sară”, „Apa morților”, „Neamul Șoimăreștilor”.
Ferecat și desferecat loc. Asemenea albinelor din prisaca lui, Mihail Sadoveanu a umplut fagurii cu mierea cărților de azi și ale celor de mâine. „Baltagul” s-a zămislit în mioriticele sale preumblări pe la Suha Mare către Stânișoara. Și „Frații Jderi” a început a se alcătui pe valea Moldovei și la Suceava. În aceste locuri Sadoveanu deschisese ochii spre lume și viața lui își aflase albia curgerii, drumul către zările îndepărtate ale vieții și cele nevăzute ale eternității.
Oameni și locuri. Anteica legătură cu baștina ce le dă putere oamenilor să înfrunte timpul și să călătorească către eternitate. La rându-le, oamenii le împodobesc cu frumusețea și bogăția lor sufletească. Așa simțeam ori de câte ori urcam ori coboram ulița Rădășenilor, având ca punct de reper „Grădina liniștii”. Mă stăpânea sentimentul pe care l-am încercat și-l încerc mereu, că străbat o istorie vie, că-i văd aievea pe oamenii care au fost cândva viețuitori prin aceste locuri, pe Creangă flăcăiaș, pe Mihail Sadoveanu, T. V. Stefanelli, prietenul lui Eminescu, pe Ștefan Șoldănescu, Aurel Băeșu, Vasile Savel, sau profesorul Vasile Gh. Popa, oameni care au făcut din această uliță, unde au ființat cândva Școala de catiheți, Școala domnească, un loc sacru al spiritualității noastre.