Ultimul suspin al lui Eminescu

A vorbi despre Eminescu înseamnă uneori a-ţi asuma riscul posibil de "a ucide", din prea puţină pricepere, "Taina Eminescu". Şi totuşi o facem. Discutăm despre Eminescu, din dragoste şi datorie pentru el şi pentru neam. Altfel, am fi eterni demisionari din viaţă. La 15 iunie 2011, pentru a 122-a oară, românitatea mai vorbeşte încă o dată despre poet. Fie şi numai pentru a-i adânci şi mai mult taina. Pentru că dacă nu l-am fi avut pe Eminescu "trebuia să ne dăm demisia", cum spunea Emil Cioran. Or, românul nu umblă dezertor prin istorie.

Iunie 1889, ziua 17. Trupul adormitului întru veşnicie Mihai Eminescu, golit de măruntaie, este aşezat pe un catafalc împodobit cu ramuri verzi în Biserica "Sfântul Gheorghe Nou" din Bucureşti. Ora 17:00. Începe slujba religioasă în faţa unei mulţimi uriaşe de români. La final, cortegiul funerar coboară pe strada Colţei spre Piaţa Universităţii, străbate o porţiune din Calea Victoriei, după care ajunge pe Calea Rahovei. Trece apoi Dealul Filaret şi pe înserat ajunge la Cimitirul Bellu. Aici, Eminescu este depus în tăcerea pământului. Ploua mărunt. "Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare", scria despre adormitul poet Ion Luca Caragiale în ziarul "Constituţionalul". Din ziua aceea, în fiecare an, ne amintim de Eminescu, repetând rar, cu glas sfâşietor, "O, Doamne, Doamne!", întocmai cum o făcuse poetul, într-un moment de fulgerare conştientă, în faţa lui Vlahuţă, înainte de a deveni cetăţean al tainei, adunând în acest suspin, el - sinteza întregii lui vieţii, noi - durerea unui plâns şi-un număr infinit de chinuitoare întrebări. Ceea ce ne-a lăsat Eminescu nu se poate contabiliza. Căci "Taina Eminescu" nu se poate aduna, scădea sau extrage rădăcină pătrată din ea. Cel mult, se poate înmulţi, şi iară înmulţi, sporindu-i nepătrunsul prin nenumăratele noastre întrebări. Şi în această multiplicare continuă, doar scânteierea unor mici episoade din viaţa lui, lumina unor frânturi de scrieri dosite prin cine ştie ce arhive, irizaţii sclipitoare ale minţii vreunui cercetător ne mai ostoiesc dorul, ne mai liniştesc, ne mai umple nevoia continuă de Eminescu. "Moartea civilă" a cetăţeanului Eminescu Mihail Dacă la 15 iunie 1889 Eminescu murise fizic, "moartea civilă" a poetului, cum se spunea în epocă, fusese desăvârşită cu mulţi ani mai devreme. Articolele lui deranjau, afectau grav interesele politicienilor, ale Casei Regale, ale imperiilor vecine şi organizaţiilor oculte. "Mai potoliţi-l pe Eminescu!", îi scria P.P. Carp lui Titu Maiorescu, de la Viena. În 1881, este înlocuit şi retrogradat de la "Timpul", pentru ca soţia lui Ioan Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, să invoce prima nebunia lui Eminescu, la 28 iunie 1883, printr-un bileţel trimis aceluiaşi Maiorescu, în care îi spunea: "Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău". În 1883, scria în "Timpul" despre expansiunea catolicismului în România, maghiarizarea Transilvaniei, critica lipsa de autoritate a regelui Carol I. Manuscrisele din anii aceia, nedistruse de Maiorescu, arată că Eminescu se opunea alianţei cu Germania şi chiar gândea să-l răstoarne pe Carol I. La 28 iunie 1883, "înnebuneşte", chipurile, brusc, autorităţile îl duc forţat cu poliţia la ospiciu, iar societatea "Carpaţii", pe care o fondase la 24 ianuarie 1882, societate secretă şi conspirativă ce milita, printre altele, pentru unirea Transilvaniei cu ţara, este desfiinţată la cererea baronului Von Mayr, reprezentantul Austro-Ungariei la Bucureşti, care se ocupa de spionarea lui Eminescu. O ultimă lovitură de presă dată de poet în "România Liberă" din 13 ianuarie 1889 zguduie din temelii guvernul şi duce în cele din urmă la ruperea coaliţiei dintre liberali şi conservatori. "Prea mulţi sunt aceia pe care i-am jignit spunând adevărul şi, după cele petrecute, nu-mi rămâne decât să stau sfiicios într-un colţ. Acum nu le va fi greu să mă prezinte drept un descreierat...", îi mărturisea el lui Slavici. Şi aşa avea să şi fie. Aproape singur, cu o boală agravată de tratamentul cu mercur, pentru un sifilis neconfirmat niciodată cu certitudine, părăsit şi urât chiar de apropiaţi, umbla prin Bucureşti, pe străzile din preajma hotelului "Mircus" în care locuia, înfofolit într-un palton cafeniu, cumpărat cu 15 lei de la Hala de Vechituri. Dar tot atunci mergea la Teatrul Naţional şi discuta cu Iacob Negruzzi sau cu Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, căreia îi promitea să o viziteze curând: "Mâine am să vin, mâine vin sigur", îi spunea poetul. Dar mâine nu avea să mai vină niciodată. A doua zi, marele poet avea să fie internat cu forţa la Mărcuţa. În cămaşă de forţă din pricini politice Despre episodul Mărcuţa, istoria refuză să vorbească. Aici s-a consumat o frântură din zbuciumul lui, despre care documentele pomenesc doar în câteva rânduri. Unii spun că ar fi ajuns la Mărcuţa pe 2 februarie 1889, alţii pe 3 februarie. Despre "nebunia" poetului, Ioan Vescan, un pasionat anticar şi iubitor de Eminescu, ne-a spus: "Primele semne clare de boală apar la începutul lunii iunie 1883, înainte de a pleca la Iaşi, pentru dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, ca trimis al ziarului "Timpul", cu poezia "Doina", scrisă cu cerneală neagră pe o coală ministerială, împăturită în patru, pe care nu o citeşte atunci. I-o citeşte lui Creangă la bojdeucă şi apoi la serata "Junimii". În seara zilei de 28 iunie 1883, la orele 19:00, când se închidea baia, ca să se evite posibilele tulburări, Eminescu este îmbrăcat în cămaşă de forţă de către comisarul Nicolescu şi doi servitori de la Baia Mitraszevschi şi este transportat la Sanatoriul Şuţu din strada Plantelor. Mai este tratat în octombrie 1883 la Viena, iar în februarie 1889 ajunge la Mărcuţa, unde stă aproximativ o lună, după care este dus, din nou, în strada Plantelor, la doctorul Şuţu". Reconstituirea zilelor petrecute de Eminescu la Mărcuţa este totuşi parţial posibilă. Informaţiile din ziarele "Românul", "Epoca" şi "România Liberă", de la începutul lui februarie 1889, atestă că poetul a fost internat la Ospiciul Mărcuţa, unde a stat până ce direcţiunea instituţiei a declarat că nu-l mai poate ţine, pentru că n-are cine-i plăti spitalizarea. "Aici a fost adus cu poliţia, probabil imediat după insurgenţa parlamentară din 13 ianuarie şi abia apoi a fost transferat la doctorul Şuţu, într-o clinică particulară... Se înţelege limpede că este mâna poliţiei, iar poetul este implicat într-un caz de tulburare a ordinii politice, nu publice", susţine eminescologul Nicolae Georgescu în cercetarea domniei sale, "Boala şi moartea lui Eminescu". Mărcuţa, pustiul de atunci şi de astăzi Oare ce a făcut "nebunul" Eminescu la Mărcuţa? În ce cameră a fost internat? Ce va fi mâncat? Ce va fi vorbit? Ce va fi scris, gândit, rostit, ce va fi auzit? Nu vom putea şti cu siguranţă poate niciodată. Cu certitudine, a scris. A scris foarte mult. Pe hârtii, pe pereţii sanatoriului, pe pietre ori pe pământ pur şi simplu. Unii susţin că ar fi stat în penultima cameră a casei domneşti a lui Ipsilanti şi că ar fi scris pe pereţii ei cu cărbune. Că pereţii au fost văruiţi şi, după mulţi ani, când Ministerul de Interne a preluat clădirea şi a organizat aici întâia şcoală de reeducare, ar fi ieşit la iveală slovele lui. Dar ele nu se cunosc. Alţii mai spun că ar fi fost internat într-o clădire mai aproape de actuala intrare în ceea ce a mai rămas din ospiciu. Cert este că aici a petrecut ultimul Paşti din viaţa lui. O vizită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la ospiciu, în 1860, a mai umanizat atmosfera de acolo, unde, după 29 de ani, avea să fie adus Eminescu. Cu patru ani înainte de aducerea lui, erau internaţi 510 alienaţi, femei şi bărbaţi, după cum reiese din monografia "Mărcuţa - de la ospiciul smintiţilor la institutul de alienaţi", a doctorului Pantelimon Miloşescu. Dispăruseră celulele, lanţurile fuseseră rupte, "violenţa şi intimidaţiunea" fiind înlocuite "printr-o căutare mai umană", după cum reiese din "Gazeta medico-chirurgicală a spitalelor", nr. 1/1873. Sigur, şi Eminescu a mâncat de post aici, la ora 12:00, şi seara la 19:00, iar de Paşti a băut vin, la prescrierea medicului, în sala de mâncare, în prezenţa supraveghetorilor, sau la pat, după cum i-o fi fost regimul. Şi se va fi trezit la 5:30, luând drept gustare pâinea rămasă din ziua trecută, după cum scria la regulament. Nu ştim dacă la Mărcuţa a fost ţintuit de pat, dar schimbat la îmbrăcăminte a fost şi ras săptămânal de bărbierul ospiciului. Poate a fost şi tuns aici şi spălat la picioare şi pe trup, după cum acelaşi regulament obliga. Ce va fi auzit Eminescu nu ştim, dar ar fi putut auzi şi vedea ceva asemănător cu ceea ce descria în 1916 Nicolae Iorga, după ce vizitase Mărcuţa: "O învăţătoare ţupăie ca o vrabie, mlădiindu-se pe şolduri; un ofiţer palid comentează cu glas puternic şi rar ştirile despre războiul ruso-japonez... De peste zid răsună cântecul de patimă strajnică, sălbatic, ascuţit, ce pare desprins cu silinţi uriaşe dintr-un gâtlej sângerat al unei femei...". Sau poate a văzut artişti "aduşi fără rost şi abuziv" modelând în lut, aşternând pe pereţi, pe petice de hârtie ori feţe de masă chipuri obsedante, cum făceau "maeştrii excelenţi în execuţie", pictorul Emil Dragoş şi sculptorul Marin Bedners, clienţi şi ei ai Mărcuţei, după cum reiese din fişele cercetate de medicul Miloşescu. Astăzi, Spitalul "Mărcuţa" din Pantelimon este "un pustiu în mijlocul Bucureştiului", cum inspirat îl numeşte o colegă de breaslă. Un balamuc topit în clorofila buruienilor, răvăşit de agonia unui timp ce scapă măsurii, în curtea căruia vieţuiesc de-a valma, paturi de spital abandonate, cărămizi, scânduri, câini vagabonzi, melancolie şi uitare. Un trecut în curtea căruia poţi privi acum, ca şi atunci, doar prin zăbrelele porţii şi prin spărturile zidurilor, ferindu-te de paznicii care zăvorăsc disperarea. Şi, acolo, în spatele unor ziduri, îl bănuieşti pe Eminescu, viu, rostind, în din ce în ce mai puţinele lui clipe de luciditate: "O, Doamne, Doamne!...". "Ucigând" conştient Taina Eminescu Şi într-o zi, din începutul lui martie 1889, a fost dus la Sanatoriul Şuţu, unde, într-o altă zi, cea de 15 iunie, sau 16, Eminescu avea să se mute cu trup cu tot în taină. În urma lui au rămas, ca într-o ecuaţie cu nenumărate necunoscute, doar întrebări: Când s-a născut? Pe 14, pe 20 decembrie 1849 sau pe 15 ianuarie 1850? Unde s-a născut? La Ipoteşti sau la Botoşani? Când a murit? Pe 15 sau pe 16 iunie 1889? A fost sau nu omorât? A fost o dată sau de două ori lovit cu piatra, apoi cu cărămida? A murit dimineaţa sau după-amiaza, cântând "Deşteaptă-te, române"? De sifilis, din cauza loviturii cu cărămida, cum susţinea în 1926 prietenul lui, frizerul Dumitru Cosmănescu, subit, de endocardită sau din cauza otrăvirii cu mercur? La interviul din 12 iunie 1889, a răspuns doctorului inconştient sau pe deplin lucid, repetând obsesiv cifrele oculte 48 şi 64, ultima reprezentând numărul chenarelor de pe tabla de şah, joc cunoscut pentru rolul nebunului sacrificat pentru ca regele să îşi păstreze poziţia? Şi şirul de necunoscute ar putea continua. Eminescu a plecat direct în taină, lăsându-ne următoarele ultime versuri drept zbucium şi întrebare permanente: "Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor... Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?" Eu cred însă că mai avem ceva de la Eminescu: ultimul lui oftat, "O, Doamne, Doamne!", ultima răsuflare "prinsă" în carnea materiei de către sculptorul Filip Marin, care a executat impresionanta lui mască mortuară. Şi ea, alături de operă, îl face pe Eminescu nemuritor. "Între ce a fost Eminescu şi veacul lui de glorie şi ţărână stă ultimul lui chip, masca lui funerară, chipul acela emaciat, coborât de pe o cruce nevăzută, flămând şi însetat, maculat şi totodată izbăvit de suferinţa unei soarte... Cine n-a ştiut, în acest ceas, să sărute în gând, plângând, fruntea măştii lui funerare a lipsit de la sărbătoarea veacului său", scria Petru Creţia. Şi, privindu-i răsuflarea prinsă-n materie, nu mă pot abţine să nu spun şi eu: "O, Doamne, Doamne!", "ucigând" conştient Taina Eminescu, pentru a-i spori şi mai mult nepătrunsul. Să nu rămân demisionar din viaţă, căci sunt român, iar el mă va ierta, pentru că "Eminescu este scuza României", cum spunea acelaşi Emil Cioran...