Un Artaban care-L caută pe Dumnezeul lui până la sfârşit
Iconom stavrofor, profesor la Seminarul Teologic din Craiova, membru al Uniunii Scriitorilor din România, mai presus de toate preot slujitor al Sfântului Altar de aproape o jumătate de secol. La venerabila vârstă de 70 de ani, împlinită în 1 iunie, părintele Mihalache Tudorică ne pune înainte povestea vieţii sale. Presărată cu bucurii şi cu durere, cu zâmbete şi lacrimi, lămurită şi încifrată de multe ori în poeziile sale, taina existenţei unui preot plin de râvnă devine pentru noi, cei de astăzi, o frumoasă lecţie de viaţă.
Personal, îl cunosc pe părintele Mihalache din vremea anilor de seminar, petrecuţi pe băncile de lemn de la Coşuna, acum mai bine de 15 ani. De atunci îi citeam cu plăcere cărţile de proză şi poezie şi de fiecare dată descopeream în ele un univers nou. Astăzi sunt în faţa unei poveşti care se dovedeşte vie, cu multe capitole şi amănunte, încărcată de rodul şi culoarea celor aproape 70 de veri care se vor împlini curând.
„Copilăria este primăvara omului în lume”
Când povesteşte despre începuturi, părintele Mihalache surâde. Sunt lucruri pe care şi acum şi le aminteşte atât de limpede şi le scoate la lumină ca pe nişte cărţi dintr-o veche bibliotecă. „O, ce mult mă trimiteţi în urmă, spre o copilărie care a apus dincolo de 70 de dealuri de vreme. Prietene, copilăria este primăvara omului în lume. Este povestea ochilor miraţi de tot ceea ce văd, când învaţă pe de rost cum îi arată părinţii şi fraţii, cum arată chipul icoanei din perete, cum e să stai lângă inima caldă a mamei, la umbra tatălui. Mama mea m-a adus pe lume la numai câţiva ani după al Doilea Război Mondial, când foamea şi lipsurile erau «împărătese» şi «doamne», când beai apă multă ca să te simţi sătul şi când te întrebai totdeauna flămând cum arată pâinea. Eram opt copii la părinţi, iar sărăcia era atât de mare, că vara ne împărţeam crengile dudului şi frunzele de fag. Mama, sfânta copilăriei şi a vieţii mele, s-a căsătorit cu tata de foarte tânără, la 14 ani, şi când a început să aducă copiii pe lume, ea însăşi s-a oprit din crescut şi a rămas mică de tot. Îmi aduc aminte şi azi cum ne culcam toţi de-a latul patului, iar mama cum îl legăna pe cel mai mic. Şi acum aud cum se ruga la icoană: «Maica Precistă, ajută-mă să-l mai cresc şi pe Pavel, pe ăsta ăl mic şi după aceea dă-mi un an să mă satur de somn şi poţi să mă iei!». În perioada aceea aveam în bătătură trei capre şi, cum porcul de Crăciun nu ne putea încălţa pe toţi, trebuia să merg cu ele la câmp desculţ şi toţi mărăcinii crângului erau în tălpile mele. Noaptea, când începeau să mă ardă, băgam picioarele în ligheanul cu apă rece. Cam asta a fost copilăria mea. Primăvara, când în pădurea din faţa casei începeau să cânte cucul şi privighetorile, ieşeam în tindă şi ascultam cântecul pe care Dumnezeu li-l pusese în guşă. Mama ieşea şi ea după mine, îmi punea mâna pe creştet şi mă întreba: «Ce faci tu aici?» «Ascult cucul şi privighetorile, mamă! Da, spune-mi, mamă, ele cântă numai pentru mine?»; «Nu, muică, cucii şi privighetorile cântă pentru toţi copiii, pentru toată lumea». Nu creşteam deloc, nici în înălţime, nici în greutate, cum s-ar spune, eram ariceat”, poveşteşte părintele Mihalache Tudorică.
Anii de seminar...
După primii ani de şcoală absolviţi în localitatea doljeană Bâlta, părintele Mihalache a ales să înveţe pentru Dumnezeu. Amintirile ca elev la Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Teologul” din Craiova au rămas de asemenea vii în memoria părintelui. „Şi, ca să sar puţin peste vreme, când am dat examen la seminar, mai, mai să mă respingă medical, că nu îndeplineam condiţiile, nici la înălţime, nici la greutate. Noroc cu directorul de atunci al seminarului, care, fiind de faţă la discuţia echipei medicale, mi-a luat apărarea: «Lăsaţi-l, domnilor, să nu-i tăiem calea, că o avea şi el norocul lui». Am o fotografie acasă, dăruită după mulţi ani de învăţătoarea mea, Angela Gorunescu, unde, pricăjit şi cu ochii pierduţi, eram îmbrăcat în nişte hăinuţe de monton, pe care îţi era imposibil să le numeri peticele. Pe de altă parte, recunosc că lipsa de pâine şi foamea din copilăria mea au fost un coşmar care mă urmăreşte şi astăzi. Când ies în oraş, nu mă întorc niciodată fără pâine, chiar dacă am”, spune părintele Mihalache.
„Am început să scriu când s-a copt pomul şi s-a plinit vremea”
Pasiunea pentru scris a dobândit-o ca pe o „boală” incurabilă, fără de leac până în ziua de astăzi. „Cum să vă spun, din copilărie eu am avut o «patimă», pe care din fericire nu am tratat-o, cititul. Citeam orice, în «acord global», cum spuneau comuniştii. Nu ştiam unde voi ieşi. Deci, nu am fost un scriitor precoce sau, cum se mai zice, oarzăn. La asta m-au ajutat foarte mult şi comuniştii, interzicându-mi apariţia în presă 12 ani, după ce în revista Urzica a lui Paul Everac, dramaturgul, am afirmat că preoţii din România Socialistă nu se bucură nici de drepturile pe care le au negrii în Africa de Sud. După puţină temniţă, m-au trimis acasă spunându-mi că am atentat la bunul renume al socialismului cu faţă umană, în fruntea căruia se afla cel mai iubit fiu al poporului şi o să văd eu cum braţul lung al legii şi ochiul treaz al noii orânduiri va avea grijă de mine. Şi au avut. După ce s-a rupt frontul în 1944 şi ruşii treceau la deal cu avioanele, aruncau peste sate manifeste de genul: «Voi, sate, sătuleţe, să nu mai fiţi supărate c-aţi rămas nebombardate, c-avem noi grijă de voi, ca ciobănaşul de oi!». Deci, au avut grijă şi ruşii. Unul dintre marii noştri poeţi afirma că, totdeauna înainte de a se apleca pe coala de hârtie, se spăla pe mâini, ca să fie curat atunci când prin mâna lui în jos coboară ghiersul limbii neamului său. În ce mă priveşte, cred că am început să scriu când s-a copt pomul şi s-a plinit vremea”, continuă părintele.
„Cel mai greu şi mai greu este să fii preot pe dinlăuntru, nu pe dinafară”
În tumultul vieţii sale, părintele Mihalache a legat două mari pasiuni: slujirea preoţească şi dragostea pentru scris. De aceste două tresăltări unice ale firii sale el socoteşte că numai Dumnezeu este „vinovat”. „Omul este cea mai înaltă operă a Domnului, cântecul Său cel mai înalt şi cum Tatăl din Cer este pretutindeni, aşa este şi lucrul mâinilor Sale. Preoţia este chemarea dumnezeiască, iar poezia este fiica şi mireasa unei limbi, veşmântul şi sărbătoarea ei. Nici astăzi nu-mi vine să cred că Dumnezeu m-a chemat spre această înaltă treaptă - preoţia. S-a dat pe mâinile mele ca să-L slujesc, să-L laud şi să-L cânt. Ce ne-a dat Sfântul nouă nu a dat nici îngerilor, de aceea cred că preoţia este, pentru cel care o alege, cea mai grea misiune pe acest pământ. Trebuie să fii preot nu numai în biserică şi în mijlocul turmei, ci şi când eşti singur între patru pereţi. Dar cel mai greu şi mai greu nu este să fii preot pe dinafară, ci pe dinlăuntru, în tainicul, în firida şi ocniţa sufletului tău. Dacă vei fi viu pe dinlăuntru, vei străluci şi pe dinafară și vei lumina prin faptele inimii tale ca îngerii uimiți de măreția Sfântului nostru Dumnezeu. Și trebuie să am curajul să spun ca pe o mărturisire că, din păcate, vorbesc mai mult despre omul lui Dumnezeu de ieri și cu reținere despre omul nimănuia de astăzi”, adaugă cu tristeţe interlocutorul meu.
Familia românului e o ţară mică în ţara cea mare
Dincolo de slujirea la Altar şi a slovei, părintele Tudorică a adăugat o a treia „liturghie”, cu siguranţă, tot la fel de importantă. Crucea vieţii de familie a ridicat-o de tânăr cu putere pe umeri şi nu i-a mai dat drumul până astăzi. O povară atât de dulce, încât numai gândul la dânsa îi umezeşte ochii de fericire. „O vorbă din bătrâni ne îndeamnă: Dacă vreţi să ştiţi totul despre un preot, uitaţi-vă mai întâi la familia şi la casa lui şi veţi şti cu siguranţă cum vor arăta biserica, preoţia şi turmiţa lui. Familia românului a fost totdeauna o ţară mică în ţara cea mare. Căpătâiul de acasă nu-l vei uita niciodată şi nici lacrimile mamei, care cădeau peste faţa ta când erai bolnav. Fiinţele care ne-au făcut foarte bogaţi ca oameni sunt mamele. Mama care m-a născut pe mine, mama care ne-a născut pe noi toţi, mama copiilor mei, preoteasa mea. De aceea, când va trebui să plec şi eu din această lume, am să o rog pe Maica Domnului să le lase pe mama mea şi pe soţia mea să vină peste frigurile morţii şi peste mine să arunce o pătură din cer, ca mai apoi să ne luăm de mână şi să plecăm mai departe, din porţi în porţi şi din cer în cer, până în faţa Celui care ne-a zidit, la Dreapta Judecată”.
„Preoteasa, o academie a credinţei, vredniciei şi iubirii”
În urmă cu câţiva ani, inima părintelui Mihalache a plâns cu lacrimi amare. Maica preoteasă, Elisabeta Tudorică, a plecat mai devreme la Domnul, lăsându-l mai sărac şi mai trist. „Preoteasa mea, Elisabeta, a fost pentru copiii ei cea mai înaltă academie a credinţei, vredniciei şi iubirii. Din clipa când ea, preoteasa, coroana mea regală, a căzut la pământ, eu am încetat pentru totdeauna a mai fi rege. Şi să mai ştie ea că pe unde voi merge vara, pe iarba verde, sau iarna pe zăpada albă, după mine va rămâne mereu o dâră de sânge. V-o spune un preot şi un om trist ca un mormânt uitat, care stingher şi mirat stă în fiecare zi lângă lespedea pe care nu uită să o spele cu ochii. Dumnezeu din Cer mi-a dat, iată, 70 de ani, iar de acum încolo mila Sa. Şi cred că a venit vremea ca în fiecare seară să salut din poartă trecătorii pentru că este posibil ca, într-o dimineaţă, soarele să nu mai răsară şi pentru mine”, povesteşte cu lacrimi părintele.
„Am bătătorit calea spre Eminescu, Blaga şi Arghezi”
Un lucru aparte în aceşti 70 de ani de viaţă ai părintelui Mihalache este cu siguranţă vistieria bogată a însemnărilor sale. Sute de pagini i-au ieşit de sub mână. De la versuri răzleţe la poeme, de la povestioare la romane, fabule şi însemnări cu tâlc, toate aşezate laolaltă se desfăşoară limpede în cuvântul Scripturii: „Căci din prisosul inimii grăieşte gura”. „Despre mine şi familia mea v-am spus câte ceva, dar despre opera mea cred că aş fi subiectiv să vorbesc eu, de aceea am să-i las pe alţii să o facă, iar când pământul mă va acoperi şi cântecul nu se va mai auzi niciodată, îmbătrânit şi el de zile şi nopţi de munci, vorba lui Hesiod, se vor limpezi dacă nu toate, multe. Ca scriitor nu am apărut de nicăieri, nici de niciunde, fiindcă trebuie să existe o clipă, un timp şi un loc din care să pleci. Este posibil să pleci şi să nu răsari niciodată, multe depind de vreme şi de vremuri.
A trecut multă vreme de atunci. Era pe la sfârşitul anilor ’70 şi începutul lui ’80, secolul trecut, când în părculeţul rotund de la poalele Sfintei Patriarhii, cu un grup restrâns de prieteni şi având alături pe viitorul Patriarh al României, Preafericitul Daniel, ascultam cu bucurie prelegeri despre viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi. Am fost uimit de înţelepciunea şi adâncimea cu care ne vorbea, dar în acelaşi timp şi viul pe care tânărul, doctorand pe atunci, îl punea în cuvinte. Credinţa puternică şi dorul după Cer pe care le-am văzut la profesorii mei Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Dumitru Fecioru, Dumitru Popescu, Liviu Stan, care străluceau şi ca preoţi, dar şi ca intelectuali,
m-au făcut să înţeleg că am fost norocos. Şi viaţa lor întreagă a fost tot o predanie. M-am întors mai apoi la mitropoliţii sfinţi, Dosoftei şi Antim Ivireanul. Am bătătorit apoi calea spre Eminescu, Blaga şi Arghezi. Am trecut dincolo, spre Dante, Shakespeare şi Goethe şi alţi mulţi, adevărate borne ale culturii şi civilizaţiei universale. Biblia, însă, a rămas cartea mea de căpătâi şi de zidire”, spune părintele.
Nu a cerut zile multe, ci să trăiască frumos
Acum, la începutul celor 70 de praguri însorite de vară, părintele Mihalache îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate cele primite în viaţă. E senin precum cerul de iunie şi în ochii sfinţiei sale se desluşesc dorinţe de acum metafizice. Gândim cu siguranţă că avem de învăţat de la dânsul şi trebuie să ne rămână ca şi mai înainte dascăl de literă şi duh. „Nu am cerut lui Dumnezeu să sporească zilele mele, ci să mă înveţe şi să mă ajute să trăiesc frumos. Tinerii trebuie să ştie că, fără Dumnezeu, viaţa lor va rămâne fără puncte cardinale. Se zice că ochii care nu se văd se uită, dar nu şi la Dumnezeu. Tânăra generaţie să-şi pună încrederea în ochii din icoane. Din ochii Domnului, ai Maicii Sale şi sfinţilor, nu te şterge nimeni niciodată şi nici nu te uită.
Să-şi iubească părinţii şi copiii. Mulţumesc turmei şi familiei mele că nu m-au lăsat niciodată singur pe cale. Am admirat cerul înstelat cu care Părintele nostru ne-a acoperit. Cerul deasupra omului l-a aşezat Dumnezeu ca pe un cort al al împăcării, iertării şi iubirii. Să mai ştie tinerii de astăzi că eu, preot învechit în zile, în fiecare noapte de Joia Mare spre Vinerea Patimilor ieşeam cu icoana în braţe pe sub pomii din spatele casei, să văd dacă nu cumva Iisus Domnul se roagă şi în grădina mea. Mulţumesc din inimă preotesei mele, Elisabeta, pentru că în fiecare seară de Ajun al Crăciunului şi în fiecare dimineaţă după Înviere îmi aţinea calea la poartă
să-mi sărute mâna. Un singur regret: îmi pare rău că într-o dimineaţă de Vinerea Mare nu am avut curajul să urc pe o scară, sus, la crucea Domnului Iisus de pe tâmpla Sfântului Altar şi să-i dăruiesc o cană cu apă rece. Vă mărturisesc că bătrânul care vă vorbeşte este un Artaban care-L va căuta pe Dumnezeul lui până la sfârşit”.