Un chivot închinat lui Dumnezeu de pe altarul suferinţei

Parohia „Pogorârea Duhului Sfânt” din Clichy s-a înfiinţat acum 46 de ani în Franța, în situaţia teribilă a comunismului din România. În 1980 lua fiinţă parohia ortodoxă română dependentă de Patriarhia Română, iar primul preot era părintele profesor doctor Aurel Grigoraș. După aproape cinci decenii de stăruinţe, sâmbătă, 18 aprilie, s-a încununat munca sa de o viaţă prin târnosirea Bisericii „Pogorârea Duhului Sfânt” şi „Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae” din Meudon, oraş limitrof Parisului.

La începutul anilor 1980, părintele Aurel Grigoraş, în condiții inimaginabil de grele, împreună cu doamna preoteasă Elena, profesor de limba română, care a devenit ad-hoc cântăreață la strană, au făcut faţă la foarte multe dificultăți ale timpului asupra cărora nu revenim. A trebuit mai întâi să slujească într-un spațiu oferit de Biserica Reformată şi să aibă răbdare două decenii, bucurându-se cu o obște mică, de 10-15 credincioși care puteau veni atunci la slujbă. Evident, notăm că era vorba de refugiații la Paris în timpul regimului comunist. Așa se face că abia după evenimentele din 1989 s-a reluat dialogul cu românii de aici. În cele din urmă, în timpul păstoririi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif ca chiriarh, s-a reușit revenirea românilor în biserica noastră istorică, „Sfinții Arhangheli”, de pe Rue Jean de Beauvais, lângã Sorbona și lângã Collège de France, în însãși inima Cartierului Latin. Între timp, diaspora româneascã a crescut, iar astăzi la Paris slujesc 60 de preoți.

Parohia „Pogorârea Sfântului Duh” este condusă de părintele profesor Grigoraş, aflat acum la o vârstă venerabilă, un dar de la Dumnezeu prin Sfântul Duh pentru răbdarea lui, ca ucenic al Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, autor al tezei „Ecleziologia Sfintelor Taine”. Părintele păstorește o comunitate cu români majoritari din Maramureș și Țara Oașului, foarte atașați de Biserică. Nu este de neglijat faptul că deja la începutul Sfintei Liturghii peste 300 de credincioși sunt pregătiți să cânte toată slujba, așezați într-o ordine desăvârșită, bărbații și femeile, de parcă Maramureșul a transmis niște ambasadori ai fidelității lor - și de credință, și lingvistică, și de port - în Orașul Luminilor. Oameni foarte atașați de părintele Aurel Grigoraș.

Peste părintele Grigoraş au venit încercări grele, pierzându-și unica fiică, arhitect, iar după aceea și pe doamna preoteasă, rămânând propriu-zis singur. Dar sub aripa Duhului Sfânt și în noua familie parohială a primit suficiente resurse. Astfel, în amintirea fiicei sale, a cumpărat personal biserica de la Meudon, în cadrul unui centru benedictin de odinioară, extraordinar de mare. Centrul a devenit, prin dieceza romano-catolică, o școală minunată: copii fără muncă și cu dizabilități sunt găzduiți, școliți pentru a obține o meserie și a fi integrați în societate; au totul în comun, de parcă ar fi o Vasiliadă în contextul societății moderne pariziene, europene și nu numai. În vecinătatea aceasta se află bijuteria de capelă pe care părintele, acum patru ani, a găsit-o aproape părăsită, într-o stare de degradare interioară și exterioară care n-are nevoie de cuvinte. Nu s-a dezamăgit, a cumpărat-o, iar în Franța se știe că demersurile pentru patrimoniu și reconstrucție durează uneori și 10 ani. El a depășit, ajutat de Mitropolitul Iosif, grozav de multe dificultăți administrative cu primăria locală, dar l-a ajutat Dumnezeu să ajungă să restaureze o biserică-memorial ridicată de un om bogat care și-a pierdut trei fii și pentru ei a construit-o. Iar părintele şi-a pierdut unica fiică. Ceea ce am văzut acolo depășește orice fel de apreciere. De ce? Prin restaurarea fidelă cu începuturile bisericii i-a dat frumusețea cea dintâi, dar prin veșmântul pictural avem acolo o interioritate ortodoxă neobizantină românească ce continuă coloritul frumos al vitraliilor fără să se separe. Se ajută reciproc cele două stiluri de pictură, cel ortodox verticalizându-l și interiorizându-l pe cel apusean. Iar catapeteasma și mobilierul - bizantine, ortodoxe - respectă întru totul această măreție a goticului pe care-l domolesc, întorcându-i măreția în interiorizarea iconografică. Altarul aflat la locul lui tradiţional, nu în mijlocul bisericilor latine, e de o frumusețe profundă, din marmură, cu stâlpi tăiați trei câte trei, uniți, închipuindu-i pe cei trei copii. Din cei trei stâlpi se nasc buchete de spice de grâu, iar spicele de grâu sunt încinse cu foi și struguri de viță-de-vie care duc spre Sfânta Masă. Acolo este clar liturghia apostolică. Această pâine, când era în spice, era răspândită în patru locuri, să adune Biserica în Împărăție prin prescură.

Sfințirea la care au luat parte patru ierarhi, preoți și o mulțime de credincioși a condus la afirmațiile primarului de acolo, din care rețin: „Sperăm ca locuitorii de azi, într-o zonă în care nu mai știm să prețuim spiritual patrimoniul, să înțeleagă toți ce dar ați făcut, părinte Aurel, prin restaurarea acestei biserici care e o podoabă a noastră”. Iar un diacon catolic, căsătorit, consilier local, în lacrimi a spus: „Ori de câte ori aud de o familie care ­­și-a pierdut un copil, am s-o conduc aici, ca la Vecernia ortodoxă să-și liniștească durerea și să-și șteargă lacrimile”.

Am amintit acolo cu acest prilej că un nou Manole a dezrobit din durerea fizică a zidurilor, a persoanei, durerile pentru Ana, respectiv Anca, fata lui.

De ce era însă potrivită în cadrul acela întru totul medieval al Bisericii Romano-Catolice prezența unui sfânt teolog mărturisitor care totdeauna a arătat cât de mult trebuie să însuflețim spiritualitatea rațională occidentală? În fața noastră era părintele Marc Antoine Costa de Beauregard. Lui îi datorăm acel interviu cu Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae realizat tocmai la Mănăstirea Cernica. Ce a rezultat de acolo? O carte memorabilă, un „catehism vorbit”: „Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica”.

Cum a ajuns Părintele Stăniloae la Paris? În pelerinajele sale de studiu în Grecia, în Serbia, în Germania, a ajuns şi în Franţa. Iată că tocmai la Paris - aici e cheia - în anii ‘40, de mâinile lui s-a lipit ca o minune un manuscris care i-a schimbat viața interioară: viața și învățăturile Sfântului Grigorie Palama. Tocmai acolo, în acest centru cultural extraordinar, stătea ascunsă comoara pe care el a publicat-o cu titlul: „Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama”. Iată de ce părintele Grigoraș a găsit formula extraordinară de a-l așeza ca sfânt protector pe Altar și ca inspirator al teologiei isihaste care preia gândirea iluministă şi o ­întoarce spre inimi.