Un consistent volum de studii brâncoveneşti

Suntem deja obişnuiţi cu discursul pluridimensional, caracteristic academicianului Răzvan Theodorescu, însă recenta lucrare „Studii brâncoveneşti“ ofe­ră o nouă problematică. Cartea, edi­tată în format clasic (17 × 24 cm), cuprinde 53 de pagini bine structurate în patru capitole şi 27 de imagini sau planşe color, ce argumentează în mod vizual amplul limbaj teoretic. Încă din primul capitol: „Constantin Brân­­coveanu, un model princiar“, avem de-a face cu o perso­nalitate marcantă din estul continentului, în anii sfertului de veac ce a precedat şi a urmat lui 1700. Este vorba de un Prince Bassarabe căruia „imperiul Habsburgilor i-a conferit titlul de «Reichsfürst», iar Sublima Poartă i-a oferit domnia pentru o viaţă pe care tot iataganul otoman avea să o curme dramatic“. Fiul lui Papa din satul Brân­coveni şi al Stancăi Can­ta­cu­zino, dar şi urmaş al lui Nea­goe Basarab şi Vasile Lupu, dom­nul Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, se intitula pe medaliile de preţ: „Constaninus Bassarab de Brankovan“ şi se voia a fi „asemene cu apostolii“ ca şi împăratul cu nume omo­nim, din secolul al IV-lea, redat într-o gravură din „Cuvânt pa­ne­giric la marele Constantin“ 1701 - manuscris aflat în co­lec­ţia Bibliotecii Academiei Ro­mâ­ne (fig. 8). Şi asemenea lui, voia să ducă o existenţă confortabilă şi „civilizată“, în pas cu Europa, marcată de fastul aulic al lumii bizantine, dar şi de tradiţii, de spiritul răsăritean al slujbelor şi de izvoarele bibliotecilor monas­ti­ce, dar şi de noutatea arhitec­tu­rală a „palatului“ - termen in­tro­dus şi în limba română la Mo­go­şoaia. Suntem în plină epocă de trecere către modernitate.

Al doilea capitol: „Un veac valah între martiri şi trădări“, este marcat de maxima tensiune a puterilor vecine principatului, dar şi de obiceiul supunerii nescandalizate, în cazul nostru. Este citat un fragment din conferinţa susţinută la Ateneu, în 15 august 1914, la împlinirea a două veacuri de la actul martiric din Constantinopol, precizând exemplar rigorile destinului nos­tru, începând de la Ştefan cel Mare: „Exista un singur drum politic, pe care veacuri întregi am mers toţi…“ (N. Iorga, „Va­loa­rea politică a lui Constantin Brâncoveanu“ (extras), Vălenii de Munte, 1914, p. 16). Se aude „Cântecul lui Constantin Vodă Brâncoveanu“, devenit în timp baladă, vicleim, colind, ba chiar şi joc, dramă folclorică a unei epoci „în care Moartea mişuna în texte şi în fresce, aducând «Judecata de Apoi» şi «Apo­ca­lip­sa» în pridvoare de locaşuri mun­tene şi oltene…“ (R. Theo­do­rescu, „Histoire et prophétie dans lâart valaque de la première moitié du XVIII-e siècle“, în „Roumains et Balkaniques dans la civilization sud-est européenne“, Bucureşti, 1999, pp. 410-417). Pentru această nouă viziune eshatologică avem la dispoziţie scene contemporane, unde Apocalipsul apare în locul Judecăţii: la Văcăreşti, pridvorul mănăstirii demolate (fig. 15), în Bucureşti, pridvorul Bi­se­ricii Creţulescu (fig. 19).

Capitolul al treilea: „«Dunga cea mare a rodului şi neamului său». Note istoriste în arta brân­co­veană“, pune înainte galeria portretelor străjuite de stema cu acvila bicefală cantacuzină şi corbul brâncovenesc din tinda bisericii mari de la Hurezi (fig. 2). Vechea pisanie arată că „vrut-au şi pre din lăuntru a o înpodobi şi a o înfrumuseţa cu de toate şi, zu­gră­vin­du-o ca nu alta asemenea, mai vrut-au, între alte, ca şi dunga cea mare bă­trâ­nă şi blagorodnă a rodului şi nea­mului său (n.n.), atât despre tată, cât şi despre mumă, să să zu­grăvească…“ (N. Iorga, „Inscripţii din bisericile Româ­niei“, I, 1905, p. 186); pios oma­giu adus neamului său cu ante­ce­dente precumpănitor ro­mâ­neşti, dar şi, parţial, levantine, voievodale, bănuit imperial. Aici in­tervine latura isto­ri­că şi descendenţa bizantină ră­mâ­ne un aspect al „istorismului“ românesc, de esenţă barocă, din vea­cul al XVII-lea, mai pu­ţin pregnant decât cel al co­bo­râ­rii din Basarabi - faptul evident în isto­rio­grafia vremii: „Pentru a mă­su­ra încă şi mai exact dimensiunile acestui ataşa­ment al Brân­co­vea­nului pentru tra­diţia basa­ra­bească - şi ge­ne­za, în fond, a acestei mentalităţi «istorisite» iz­vorând din mo­ş­te­ni­rea nobiliară vernaculară -, putem să privim înapoi, dincolo de pragul decisiv al acelei zile de octom­brie 1688 în care el urca treptele scaunului domnesc; adică spre vremea în care, ca înalt dregător şi nepot princiar - mare postelnic între decembrie 1679 şi iunie 2680, mare spătar între ianua­rie 1682 şi noiembrie 1686, mare logofăt între decembrie 1686 şi septembrie 1688 - făcea danii ce­lor mai importante ctitorii medi­e­vale ale Craioveştilor şi Ba­sa­ra­be­ni­lor. Cazul cel mai eclatant ră­mâ­ne, fără doar şi poate, cel al Bis­triţei…“ - unde avem inscrip­ţi­onată o adevărată cro­nică.

Capitolul al patrulea: „Istorie şi profeţie în arta Ţării Ro­mâ­neşti în prima jumătate a seco­lu­lui al XVIII-lea“, constituie un remember închinat împlinirii a 300 de ani de la jertfa martirică a Brâncovenilor. În „studiul“ anterior, printre efigii se aflau portretele voievozilor Laiotă Basarab (fig. 3), Matei Basarab (fig. 4), Neagoe Basarab (fig. 5), Şerban Cantacuzino (fig. 6) şi tabloul votiv cuprinzând familia voievodului Constantin Brân­co­vea­nu (fig. 7). Prezentarea genealogică neobişnuit de largă se continuă, apoi la biserica domnească din Târgovişte cu por­tre­tele convenţionale ale voie­vo­zilor Constantin Şerban (fig. 11) şi Petru Cercel (fig. 12). Acum însă problematica se dezvoltă în jurul unor teme cercetate de Teodora Voinescu şi de Andrei Pa­leolog, în lucrările privind sim­­bolistica decoraţiei murale exterioare din Muntenia, pe care autorul le elogiase public altă­dată, împărtăşind chiar aceleaşi concluzii, cu excepţia uneia sin­gu­­re, pe care o dezbate sub for­ma unei punctuaţii succinte, aş spune chiar specifice: „Nu a scă­pat, desigur, nimănui împre­ju­rarea că «Apocalipsul» din prid­voa­rele de la Creţulescu şi Vă­că­reşti, ca şi filosofii şi sibilele de la biserica «Cu Sfinţi», se plasează, de­opotrivă, ca noutăţi iconografice: 1) în aceiaşi ani â20 ai se­co­lului al XVIII-lea; 2) în aceeaşi reşedinţă princiară a Bu­cu­reş­ti­lor; 3) în acelaşi cerc cultural şi ideologic, cel al domnilor, al marilor dregători, al înalţilor ierarhi ale căror ctitorii bucureştene au devenit curând modele de urmat; 4) în aceeaşi lungă domnie - a doua - a celui dintâi pricipe fanariot, Nicolae Mavrocordat (1719-1730), care este luată, în posteritatea imedia­tă, drept o tristă piatră de hotar…“ (R. Theodorescu, „Studii brân­coveneşti“, Bucu­reşti, 2014).

Cu o distinsă ţinută acade­mică şi cu firească notă co­me­mo­ra­tivă, stu­diile acestea pre­zintă o sin­teză a unor subiecte universal valabile, la care se adaugă, de­sigur, valenţa personală com­ple­xă a stilului autorului, pla­sa­tă la un înalt nivel de înţelegere istorică, cultural-artistică şi teologică.