Un dascăl devotat Școlii, Bisericii și Familiei

În ziua de 15 ianuarie, în care Biserica noastră îi prăznuiește pe Sfinții Pavel Tebeul și Ioan Coli­bașul, mari ostenitori și dascăli întru ale Duhului, iar neamul românesc îi cinstește pe oamenii iubitori ai poeziei și frumuseților spiritului, într-o zi dedicată culturii naționale, a trecut la cele veșnice învă­ță­torul Ioan Octav Vișan-Ciobotea.

Apostolul neamurilor, îndemnându-i pe cei din cetatea eternă care primiseră credința, le-a spus între altele „Plângeți cu cei care plâng” (Romani 12, 15).

De aceea, ochii celor care l-au cunoscut pe învățătorul Ioan Octav Vișan-Ciobotea au fost înlăcrimaţi, dar inimile lor, știind că nu trebuie să fie ca aceia care nu au nădejde, fără îndoială înalță către Cel care a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, rugăciuni de iertare a păcatelor și de veșnică odihnă pentru sufletul celui adormit.

El s-a ostenit mult, învăţându-i pe discipolii săi să preţuiască valorile adevărate ale culturii româneşti. În ziua mutării sale, un strat de zăpadă s-a așternut peste pământurile românești, ca un covor imaculat, parcă pregătind trecerea unui om smerit și bun către Împărăția lui Dumnezeu.

Știm că nimic nu este întâmplător, iar faptul că slujba de prohodire a fost oficiată după Sfânta Liturghie, în ziua pomenirii Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, mă îndeamnă să surprind rânduiala proniei divine în această lucrare. Învățătorul Ioan Octav Vișan-Ciobotea s-a nevoit mult, dar cu un alt fel de nevoință, asemenea aceleia cu care, vreme îndelungată, dascălii din toate satele românești s-au străduit să-i învețe pe ucenicii lor tainele alfabetului și ale științelor.

Această nevoință nu este una fără importanță, pentru că în acest an Biserica Ortodoxă Română îi cinstește în mod deosebit, alături de doi patriarhi cărturari, pe preoții, învățătorii și primarii care s-au implicat în viaţa satului românesc.

Dacă ar fi să sintetizez în câteva slove viața învățătorului Ioan Octav Vișan-Ciobotea, pot spune următoarele:

S-a născut la 29 ianuarie 1949 într-un oraș cu vechi tradiții culturale – Lugoj, în familia lui Iuliu și Livia Vișan, și a avut o soră, Laura, în prezent profesor de muzică în orașul Brăila. A primit o edu­cație creștină și a crescut într-o familie care avea legături cu biserica cea mare a Lugojului, unde bunicii săi din­spre tată, Ioan și Laura Vișan, au donat clopotele cele mari, aduse de la Viena cu carul tras de boi.

Iosif Constantin Drăgan, Arhonte al Patriarhiei Ecumenice, originar și el din Lugoj, îi pomenește într-o lucrare a sa pe Ioan și Laura Vișan, meșteșugari tăbăcari înstăriți, reprezentanți de seamă ai breslelor din perioada antecomunistă.

Copilăria și-a petrecut-o în orașul natal, unde a urmat ciclurile primar și gimnazial, absolvind apoi cursurile Liceului Pedagogic din Arad, obținând diploma de învățător. Având o fire prietenoasă și blândă, a practicat misiunea de dascăl peste 30 de ani, cu pasiune și minuţiozitate.

Învățătorii sunt deschizători de drumuri și contribuie mult alături de familie și Biserică la formarea bunelor deprinderi și a caracterului. Dascălii, în general, sunt cei care-i ajută în chip esențial pe tinerii ucenici în devenirea de mai târziu.

Ioan Octav Vișan-Ciobotea a fost un dascăl de vocație, unul dintre cei mulți, cunoscuți în cercuri restrânse, dar care s-a ostenit cu asupră de măsură pentru ca mulți dintre foștii lui elevi nu doar să își găsească un rost în viață, ci să fie de folos semenilor și un câștig pentru cultura românească. Astfel, dintre ei, mulți au absolvit diverse facultăți, fiind în prezent cadre didactice, ingineri, medici și oameni de nădejde societății, Bisericii și neamului.

Mare parte a activității sale profesionale a desfășurat-o în satul Cliciova, aflat la 30 km depărtare de Lugojul său natal, în care ajungea făcând naveta în fiecare zi, ostenindu-se dis-de-di­mineață pentru a ajunge la ore, arătându-le lumina pe care trebuie să o urmeze copiii și tinerii la vremea formării lor.

Pe lângă această activitate de dascăl, de îndrumător pentru cei mici, misiune pe care o împlinea cu deosebită răbdare, iubire și pricepere, învățătorul Ioan Octav îi ajuta pe sătenii din satul Cliciova, ducându-le medicamente sau alte lucruri care nu se găseau decât la oraș. Revenea acasă târziu, uneori pe înserat, închinându-și astfel vreme de peste 20 de ani viața Școlii românești. În ultimii zece ani ai activității sale a activat la Școala Nr. 71 din București, de unde s-a pensionat.

La ceasul sărutării celei de pe urmă reamintesc dragostea lui față de familie. După căsătoria cu profesoara Floare Ciobotea, în anul 1976, s-a dovedit a fi un soț și un tată dăruit și atent. Om iubitor, gospodar și foarte modest, și-a crescut cu grijă cele două fiice, Stela şi Antuza, educându-le într-un spirit înalt, acestea învățând încă din vremea grădiniței tainele limbii germane, absolvind amândouă studiile universitare în limba lui Johann Wolfgang von Goethe sau Einstein.

Îmi amintesc când erau copile și veneau la Iași, începând cu anul 1990, conversau cu unchiul lor în limba germană. Într-o astfel de atmosferă au fost crescute în familia a doi pedagogi, profesori, îndrumători ai elevilor, devenind în cele din urmă și ele de folos altora.

În anul 1997, împreună cu soția și tatăl soției, învățătorul Alexie Ciobotea, s-au mutat în București. Casa lor a devenit de nenumărate ori primitoare de oaspeți, în ea poposind Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, într-o vreme Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, dar și alți ierarhi, preoți, călugări și călugărițe, fiind pentru mulți dintre ei primitoare, mai ales pentru părinții Mănăstirii Sihăstria, care veneau periodic în București, dar și pentru cei de la Mitropolia Moldovei ori de la mănăstirile Râmeț, Durău, Do­brești și altele.

La rândul lui, învățătorul Ioan Octav a fost adeseori pelerin în Moldova la Catedrala Mitropolitană și la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, la Sihăstria și alte mănăstiri, rămânând permanent un om modest, prietenos și binevoitor.

În ultimii ani a fost încercat de o suferință pe care a purtat-o cu multă tărie și cu nădejde în Dumnezeu, bucurându-se de familia sa, de copii, nepoți și prieteni, trăind cu nostalgie dorul după locurile natale, unde a văzut lumina zilei în urmă cu 70 de ani.

Legat de ținuturile în care s-a născut, activând la Lugoj și București și fiind pelerin adeseori în Moldova, domnul Vişan-Ciobotea a învăţat multe din tainele credinţei şi, probabil, cel mai mult a reținut smerenia și bunătatea pe care le-a cultivat intens în viața sa. Mergea cu discreție la biserică, se ruga și făcea mult bine, izvorât din adâncul inimii sale.

Pe o cruce din cimitirul Sfintei Mănăstiri Cernica s-a dăltuit și numele învățătorului Ioan Octav Vișan-Ciobotea. Nu prea departe de mormintele familiilor Stăniloae, Bria, ale unor ierarhi, monahi și călugări de seamă pe care, în parte, i-a cunoscut și i-a avut prieteni apropiați, dar mai ales lângă mormântul socrului său, învă­ță­torul Alexie Ciobotea (†1999), a fost așezat și el, între alți slujitori ai învățământului românesc.

Îmi amintesc cuvintele unui ucenic al scriitorului și teologului Gala Galaction, care spunea că, după ce s-a ostenit mult, Grigore Pișculescu a fost așezat în cimitirul Mănăstirii Cernica ca să asculte, pe deasupra apelor, Liturghia. Nu prea departe de mormântul lui Gala Galaction se va odihni și fratele nostru, învăță­torul Ioan Octav Vișan-Ciobotea, pentru a asculta și el Liturghia din ostrovul Cernicăi.

Un mare profesor de teologie din veacul trecut, Teodor M. Popescu, spunea: „Oamenii nu mor atunci când sunt așezați în morminte, oamenii mor când sunt uitați”. Va trebui să ne aducem aminte în rugăciuni și de învă­țătorul Ioan Octav, care s-a ostenit mult pentru luminarea copiilor și pentru slujirea Școlii, care vorbește prin faptele lui despre această aleasă și minunată nevoință a dascălilor de vocație, mulți dintre aceștia nemaiîntâlnindu-se cu recunoș­tința ucenicilor (discipolilor), a elevilor, mai ales atunci când îi despart distanțele și când trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Şi niciodată n-or să vie iară...

Iubitor de copii, slujind acestora mare parte din viața lui, Ioan Octavian a dobândit bunătatea lor evanghelică.

La un moment dat, vorbindu-le ucenicilor despre Împără­ția lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos a arătat acestora un prunc, spunându-le: „Până nu veți fi ca pruncii, nu veți putea intra în Împărăția lui Dumnezeu”. Măsura este aceasta. Cei care n-au ajuns la înălțimea ei trebuie să mai exerseze. Cu perseverență. Pruncii ne oferă o lecție existențială. Dacă nu învățăm de la ei, n-am învățat de fapt nimic.

Însoțit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, de doamna Florica, de cele două fiice și de ceilalți apropiați ai familiei sale, Prea­sfinţiţii Varlaam Ploieşteanul, Ieronim Sinaitul şi subsemnatul, preoți, diaconi, între care membrii Permanen­ței Consiliului Național Bisericesc și ai Arhiepiscopiei Bucu­reștilor, de reprezentanți ai unor mănăstiri (Sihăstria, Râmeț ș.a.), de cunoscuți și prieteni, învățătorul Ioan Octavian Vișan-Ciobotea a fost prohodit în Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, frumos împodobită și de curând sfințită, iar apoi a fost așezat întru așteptarea zilei celei mari a învierii lângă bisericuța „Sfântul Lazăr” din cimitirul cernican.