Un devotat slujitor al lui Dumnezeu

A fost închis doi ani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi alţi 12 ani în temniţele comuniste, dar a ieşit din carceră învingător, cu o mai adâncă înţelegere a lumii şi a sufletului uman. Preotul Constantin Voicescu spunea că anii de închisoare au reprezentat pentru sine „o înaltă şcoală de spiritualitate ortodoxă“. Având vocaţie de martir, Îi mulţumea lui Dumnezeu că a avut ocazia să se jertfească pentru credinţa şi neamul său.

Troiţa ridicată în memoria părintelui Constantin Voicescu în curtea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“-Sapienţei, din Bucureşti, al cărei paroh a fost din anul 1976 şi până la sfârşitul vieţii, o carte dedicată memoriei acestuia şi câteva întâlniri cu oameni care l-au cunoscut ni l-au readus în atenţie pe cel care a fost unul dintre cei mai mari duhovnici români şi un mărturisitor neînfricat al lui Hristos.

Libertate şi prizonierat

În 28 iulie 1924, la Bucureşti, vede lumina lumii Constantin Voicescu. Împreună cu sora sa, Maria, creşte în orfelinatele din  Predeal, Târgovişte, Buzău. Urmează cursurile şcolii normale din Buzău. În 1942, este arestat, condamnat de Curtea Marţială a Corpului 5 Armată Ploieşti la 3 ani de închisoare corecţională pentru apartenenţă la Frăţiile de Cruce şi închis la Piteşti şi Alba Iulia. Absolvă liceul în Bucureşti. Urmează pentru doi ani cursurile Facultăţii de Geografie din Capitală. În 1948, înainte de a fi încarcerat timp de 6 ani la Jilava, Piteşti, Târgu Ocna, este ucenic duhovnicesc al părintelui Toma Chiricuţă de la Biserica Zlătari.

În 1950, la închisoarea din Târgu Ocna, înainte de Paşti, o capelă dintr-o clădire veche a închisorii a fost dezafectată, astfel că s-au trimis deţinuţilor, pe secţii, îmbrăcăminte, veşminte preoţeşti, pentru a le folosi drept cârpe de şters pe jos. Momentul a fost evocat de părintele Voicescu, într-un interviu publicat în suplimentul „Aldine“ al ziarului „România Liberă“, din 26 aprilie 1997: „Doamne, când ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crăpăturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mâna pe un patrafir şi l-am cusut în căptuşeala paltonului. Peste câţiva ani, am reuşit să-l scot afară. De multe ori mi-am pus întrebarea: o fi vreo legătură între patrafirul acesta şi faptul că am lăsat, peste ani, Geografia şi m-am dus la Teologie?“

În 1954, se căsătoreşte cu Laura Florentina Durac. Urmează timp de doi ani Facultatea de Teologie din Bucureşti, după care este arestat în 1958 şi condamnat la muncă silnică la Jilava şi Aiud.

Părintele nu vorbea des despre anii de detenţie. Câteva amintiri personale despre acele vremuri sunt cuprinse în cartea „Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii“: „La închisoare, având printre noi şi preoţi deţinuţi, am avut posibilitatea să ne spovedim şi să ne împărtăşim. Ca în catacombe, pe ascuns, mergeam într-un colţişor, ne mărturiseam, din mers, de cele mai multe ori, şi prindeam momentul când să primim firimitura de împărtăşanie… Ehei, au murit foarte mulţi acolo… Nu a fost însă unul care să moară fără să fie împărtăşit“.

În 1973, este hirotonit pe seama Bisericii Radu Vodă din Bucureşti. Slujeşte onorific la Biserica Bucur Ciobanul, împreună cu părintele Alexie Bârcă. În 1976, este transferat la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din strada Sapienţei şi se implică în diverse acţiuni civice. Moare la 8 septembrie 1997. Este înmormântat la Cernica, joi 11 septembrie.

„Şi-a păstrat până la moarte candoarea sufletească“

„L-am cunoscut în temniţa de la Aiud, în 1963. Printre deţinuţii din secţia a XII-a TBC se afla şi Voicescu Constantin. ş…ţ Arhimandrit fiind, am slujit cu el de mai multe ori la Biserica Sapienţei, şi atunci am ştiut că părintele Voicescu este preot de vocaţie, că-şi păstorea enoriaşii cu o dăruire rar întâlnită şi că între el şi credincioşi se stabilise o comuniune care avea într-însa ceva din aura primilor creştini. Părintele Voicescu era unul dintre preoţii care, în plină teroare comunistă, se strecura, deghizat, în spitale, la paturile bolnavilor, le citea rugăciuni şi dezlegări, îi spovedea şi împărtăşea, iar celor singuri şi lipsiţi le ducea daruri de sărbători. De-a lungul anilor şi împrejurărilor, părintele Voicescu şi-a păstrat, până la moarte, candoarea sufletească pe care i-o cunoscusem, cândva, la Aiud“, sunt cuvintele rămase peste timp ale vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania.

Enoriaşii care şi-l amintesc îl consideră şi acum un om al dreptăţii, al cinstei, al liniştii şi al ordinii. Era foarte apropiat de tineri. Ajuta pe toţi când aveau nevoie, nu doar sufleteşte, ci şi financiar, când aveau dificultăţi. Mustrarea lui cea mai aspră era vorba bună. Avea o umanitate extraordinară. Tainic, era şi duhovnicul unor mari oameni ai ţării, personalităţi politice şi culturale, iar de părintele Cleopa îl lega o veche şi sinceră prietenie.

„Părintele avea vocaţie de martir: credea cu tărie în idealurile creştine pentru care a luptat toată viaţa, raportându-şi permanent atitudinea la voinţa lui Dumnezeu, şi s-a luptat fără a se lăsa intimidat de nimic din afară: regim politic, evenimente, sau persoane, şi fără frică sau vreo cât de mică ezitare, într-o perfectă linişte şi smerenie“, sunt cuvintele vrednicului de amintire preot Constantin Mihoc.

„Nu lăsaţi să fie tulburi lucrurile între voi“

Câteva dintre vorbele părintelui Voicescu nu au fost date uitării de mulţi dintre cei care l-au cunoscut, iar altele merită să fie readuse în conştiinţa publică:

„Genunchiul la rugăciune şi nădejdea la Dumnezeu!“

„Antihrist nu vrea să fie doar împotriva lui Hristos, ci în locul lui Hristos.“

„Dacă ţii strâns ce ai în mână, cu atâta rămâi. Aşa se întâmplă şi cu viaţa spirituală!“

„În viaţa duhovnicească nu există staţionare: ori urci, ori cazi!“

„În ostenelile noastre, când Iisus este cu noi şi-L ascultăm, izbutim. Numai atunci!“

„Ura este o boală, cel care urăşte este bolnav, deci nu poţi să urăşti un om bolnav.“

„Moartea eroică a creştinilor e singura putere care nu poate fi înfrântă şi nimicită.“

„A păzi poruncile înseamnă a fi păzit de porunci.“

„Adevăratele dureri nu sunt cele fizice, ci cele sufleteşti. Viaţa duhului e mai reală decât viaţa trupului.“

„Rămân oamenii în memoria noastră… dar rămân mai ales cei care au fost buni.“

„Postul sufletesc poate să-l ţină oricine, indiferent de starea de sănătate: post de vorbe, de priviri, de porniri, de pofte, şi mai ales, pentru fiii mei duhovniceşti, post de televizor… şi în fiecare zi să citim toţi, pentru că începe o perioadă de muncă şi e nevoie de oameni cu putere duhovnicească, «Plânsurile Sfântului Efrem Sirul».“

„Iubiţilor, nu lăsaţi să fie tulburi lucrurile între voi, duceţi-vă şi vorbiţi cu ceilalţi, lămuriţi-vă.“