Un mare episcop şi un mare împărat
Un creştin aflat pe drumul sfinţeniei înaintează în virtuţi şi în har, dar trăsăturile personalităţii sale nu pot fi şterse cu desăvârşire. El îşi va păstra impetuozitatea sau timiditatea, sociabilitatea sau, dimpotrivă, interiorizarea. De asemenea, atunci când doi creştini duc o viaţă înduhovnicită, acest lucru nu garantează automat că se vor putea pune de acord în privinţa tuturor aspectelor vieţii.
Uniţi în har şi credinţă, cu gândul aţintit mereu către desăvârşire, ei pot ajunge totuşi la dezacorduri în ceea ce priveşte feluritele întâmplări ale vieţii. Aşa a fost şi relaţia dintre Sfinţii Constantin cel Mare şi Atanasie al Alexandriei.
Prima întâlnire între Sfântul Atanasie al Alexandriei şi Sfântul Constantin cel Mare s-a petrecut la lucrările Sinodului I Ecumenic întrunit la Niceea în anul 325. La vremea respectivă, Constantin cel Mare unificase deja întregul Imperiu Roman în subordinea sa, după bătăliile decisive din anul 324, când îl învinsese pe Licinius şi preluase şi partea teritorială răsăriteană. Pe de altă parte, Sfântul Atanasie cel Mare se afla încă la începutul activităţii sale pastorale, fiind doar diacon şi participând la Sinodul Ecumenic numai în calitate de membru al delegaţiei conduse de episcopul Alexandru al Alexandriei. Cu toate acestea, contribuţia sa teologică şi spirituală la desfăşurarea întrunirilor sinodale a fost nepreţuită. Sfântul Atanasie a explicat cu multă precizie de ce este necesară utilizarea termenului „deofiinţă“ (homousios) pentru a descrie relaţia dintre Tatăl şi Fiul în interiorul Sfintei Treimi. Acest punct de lucru s-a dovedit crucial pentru expunerea şi apărarea credinţei ortodoxe şi a fost dezvoltat mai târziu de Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul pentru a preciza şi deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Aşadar, considerăm că nu este deloc eronat să îl apreciem pe Sfântul Atanasie cel Mare drept cel mai important personaj participant la lucrările sinodale. Dacă Sfântului Constantin cel Mare i se pot atribui meritele legate de efortul organizatoric bine susţinut şi de desfăşurarea optimă a lucrărilor sinodale, Sfântul Atanasie cel Mare trebuie să fie lăudat pentru modul în care a expus cu claritate credinţa ortodoxă, determinând practic condamnarea ereziei ariene. În ceea ce priveşte relaţia dintre împărat şi diaconul episcopului Alexandru al Alexandriei, putem presupune că aceasta a fost una foarte bună pe parcursul desfăşurării Primului Sinod Ecumenic. Cu toate acestea, lucrurile nu urmau să rămână astfel.
Primul punct de conflict: reîntoarcerea lui Arie
După condamnarea sa, Arie s-a orientat către regiunea Siriei şi Palestinei, unde a găsit ajutor din partea unor episcopi pe care îi cunoştea de mult timp. După ce a reuşit să îl convingă pe Constantin cel Mare de „sinceritatea“ intenţiilor sale şi după ce a semnat o mărturisire formală de credinţă, din care lipsea termenul „homousios“ precizat de Atanasie, Arie a primit încuviinţarea împăratului de a se întoarce în Alexandria. Nu trebuie să îl acuzăm pe împăratul Constantin cel Mare că a dat dovadă de lipsă de precauţie, deoarece vina le aparţine în special „consilierilor“ săi - Eusebiu de Nicomidia şi Eusebiu de Cezareea - buni prieteni şi susţinători în ascuns ai lui Arie. Evident, episcopul Alexandru al Alexandriei a refuzat, indignat, să îl primească în comuniune pe Arie, în special pentru că era clar că acesta nu se lepădase de erezia sa. După moartea lui Alexandru, Atanasie cel Mare, ales ca urmaş al acestuia pe scaunul episcopal, a refuzat să îl primească pe Arie, ceea ce a generat un conflict deschis între el şi consilierii împăratului. Constantin cel Mare a fost biruit la vremea respectivă de intrigi. Atanasie cel Mare nu avea prieteni la curtea imperială, iar adversarii săi nu conteneau să îl pârască împăratului pentru tot felul de pricini. Astfel, Atanasie a fost acuzat inclusiv că ar fi omorât un episcop pe nume Arsenie, dar, pentru a-şi demonstra nevinovăţia, episcopul Alexandriei l-a căutat şi l-a identificat pe acesta într-o comunitate monahală din pustie şi a venit însoţit de el la judecată. Ruşinea acuzatorilor săi i-a făcut să renunţe la celelalte acuze, pentru moment.
Sinodul de la Tir
A durat puţin până când adversarii Sfântului Atanasie au obţinut ceea ce doreau: un sinod pentru a-l condamna. Încrederea prea mare în proprii consilieri l-a făcut pe Sfântul Constantin cel Mare să îşi plece urechea la intrigile acestora din nou. Convocat la Tir, sinodul respectiv, alcătuit preponderent din adepţi ai arianismului, l-a condamnat pe Sfântul Atanasie. Acesta a plecat imediat la Constantinopol unde s-a întâlnit cu împăratul şi i-a reproşat acestuia că îi susţine pe cei care îl acuză pe nedrept. Iniţial, Constantin cel Mare i-a dat dreptate, dar apoi au intervenit din nou intrigile. Constantin cel Mare se temea de revolte locale foarte mult. Pentru el, unitatea imperiului era de o importanţă covârşitoare şi, speculând acest punct slab, intriganţii au reuşit să îl facă să îşi schimbe decizia. Au renunţat să îl mai portretizeze pe Atanasie drept un om cu o credinţă greşită. L-au acuzat, în schimb, că vrea să deturneze vasele cu grâne destinate întreţinerii Imperiului Roman. Egiptul era locul de unde se alimentau multe provincii imperiale. Astfel, l-au convins pe Constantin cel Mare că Atanasie plănuieşte o revoltă. Datorită presiunii puse asupra lui, Atanasie cel Mare a reacţionat un pic aspru, spunându-i împăratului că Dumnezeu va judeca între ei, de vreme ce este de acord cu cei care îl calomniază (vezi prezentarea excelentă a lui Peter J. Leithart în: „Defending Constantine“, IVP Press, Illinois, 2010, p. 184). Rezultatul a constat într-un exil la Trier, o veche reşedinţă imperială.
Pentru majoritatea cercetătorilor, concluzia asupra acestui subiect este că Atanasie cel Mare şi împăratul Constantin au avut mereu relaţii încordate. Desigur, acest lucru este la fel de adevărat precum a spune despre controversa existentă la începutul anilor â90 între doi mari duhovnici, respectiv părintele Paisie Aghioritul şi părintele Porfirie, că reprezintă dovada lipsei de sfinţenie a unuia dintre ei. Faptul că nu s-a căzut de acord într-o problemă care privea mai mult prezenţa Sfântului Atanasie cel Mare în Egipt decât credinţa ortodoxă, ne arată din start că acest conflict a fost unul întreţinut de alte surse. Vina aparţine în primul rând episcopilor arieni care îşi ascundeau bine intenţiile sub masca bunăvoinţei în faţa împăratului, dar nu ezitau să îi picure în urechi otrava clevetirii. Aşa cum spuneam în debutul acestui material, este clar că fiecare sfânt îşi păstrează personalitatea pe drumul desăvârşirii. Pe de altă parte, doi oameni meniţi să conducă nu au cum să nu aibă un conflict atunci când unul dintre ei trebuie să se supună celuilalt. Iar dacă la mijloc se regăseşte şi o problemă de credinţă, atunci lucrurile pot escalada foarte uşor. Putem fi însă siguri că acum Sfinţii Atanasie şi Constantin sunt în pace şi linişte, împăcaţi pe deplin în Împărăţia cerurilor. În definitiv, dragostea este cea care biruieşte întotdeauna, în timp ce intrigile nu au cum să dăinuiască veşnic.