Un nevăzător în slujba altor nevăzători

Duminica a 6-a după Paști, a Orbului din naștere, ne așază în fața unei antinomii fundamentale a vieții duhovnicești. Orbul din naștere Îl vede și Îl mărturisește pe Domnul Iisus Hristos drept Lumina lumii, în timp ce fariseii și cărturarii, deși înzestrați cu vedere trupească, aleg să rămână orbi sufletește față de El. Lui Andrei Negoiță, teolog și referent în cadrul Sectorului social al Arhi­episcopiei Dunării de Jos, o boală i-a răpit treptat lumina ochilor fizici. Cu toate acestea, a ales să-i sprijine, pe cât este cu putință, pe frații nevăzători din Galați. Vă propunem un interviu-lecție în care ne vorbeşte despre viața sa, activitățile pe care le desfășoară și întâlnirea anuală organizată la Centrul eparhial din Galați cu prilejul acestei duminici.

Cunoașteți din proprie expe­ri­ență greaua încercare a pierde­rii vederii, însă această cruce nu v-a împiedicat să absolviți stu­diile teologice, să vă căsă­to­riți, să aveți doi copii și să vă dedicați sprijinirii altor nevăzători. Vă rugăm să ne împăr­tășiți câteva repere ale poveștii dumneavoastră de viață.

Viața mea este marcată de o boală genetică ce a dus la pierderea treptată a vederii. Până în clasa a patra am văzut perfect normal. În acel moment s-a declanșat o scădere bruscă a vederii, boala progresând până în prezent, când am ajuns să nu mai văd aproape deloc. Provenind dintr-o familie cu mulți slujitori ai Altarului, am fost mereu atras de cele ale credinței, ceea ce m-a determinat să urmez Seminarul Teologic din Galați și, ulterior, Facultatea de Teologie Ortodoxă din București pentru studiile de licență și masterat. Tot acest parcurs a fost posibil doar datorită eforturilor părinților și colegilor mei, care luau cursurile, mi le transcriau cu litere mari sau, mai târziu, mi le înregistrau audio. Momentul de cotitură care m-a adus pe drumul de astăzi a fost o întâlnire providențială cu părintele Teofil Părăian, chiar înainte de a trece la Domnul, la ultima sa conferință la Galați. Auzind de problema mea de vedere, a dorit să mă cunoască. El a fost cel care „mi-a deschis ochii” și m-a îndrumat spre a-i ajuta pe cei aflați în aceeași situație ca mine. Ulterior, prin bunăvoința Înaltpreasfințitu­lui Părinte Casian, am fost angajat la Sectorul social al Arhiepiscopiei, activând şi la filiala din Galați a Asociației Nevăzătorilor.

În calitate de referent la Sectorul social al Arhiepiscopiei Dunării de Jos, sunteți o punte de legătură între Biserică și cei nevăzători. Ce presupun activi­tățile pe care le desfășurați cu aceștia?

Activitatea mea se concentrează mai degrabă pe latura educațio­nală, având ca scop principal oferirea unui grad cât mai mare de independență celor care nu mai văd. Pornind de la propria mea experiență, am înțeles că o nevoie uriașă a nevăzătorului este autonomia: a nu depinde mereu de un însoțitor. Din 2013 am început să predau cursuri pentru utilizarea calculatorului, iar din 2018 am adăugat și cursuri pentru utilizarea telefoanelor. Pe lângă cursuri, îi ajut și practic: le configurez telefoanele, le instalez voci sintetice și îi ajut să își achiziționeze dispozitive accesibile. La asociație avem și alte activități precum concursuri sau excursii de câteva ori pe an. De exemplu, anul trecut am vizitat Catedrala Mântuirii Neamului după sfințirea picturii, dar și alte mănăstiri din nordul Moldovei.

Deplasarea este cea mai mare provocare pentru un nevăzător, motiv pentru care mulți nu reușesc să ajungă la biserică. De aceea, am încercat să aducem biserica mai aproape de ei. În fiecare post, mai mulți preoți vin, îi spovedesc și îi împărtășesc la domiciliu pe cei nevăzători, îi ajutăm să participe la Sfântul Maslu și la parastase ori de câte ori este nevoie. Prin cursurile de tehnologie aceș­tia au învățat să folosească aplica­ții pe care se regăsesc Sfânta Scriptură, rugăciuni, acatiste și cărți du­hovnicești în format audio. Problema cea mai mare este că de multe ori nu au cu cine să meargă, nefiind mereu disponibili însoți­tori. Zilele trecute, o bătrână nevăzătoare îmi spunea că și-a dorit cu ardoare ca duminică să meargă la biserică, dar vecina cu care se ducea de obicei a fost plecată. Mi-a povestit că a ieșit în fața blocului singură și a stat jumătate de oră în drum până când a trecut cineva care a recunoscut-o și a adus-o până la biserică. E foarte grea depla­sarea pentru nevăzători, să găsească pe cineva care să îi înso­țească ori de câte ori au nevoie.

Învățăm din Evanghelie că orbirea sufletească este mai grea decât cea fizică. Care este cea mai mare prejudecată a oamenilor atunci când interacțio­nează cu o persoană nevăzătoare?

Problema pe care o întâlnim de foarte multe ori este că oamenii, văzându-ne că avem o deficiență vizuală, consideră că aceasta se extinde la întreaga noastră capacitate. Dacă suntem într-un loc cu însoțitorul, de cele mai multe ori o persoană alege să vorbească cu el pentru noi în loc să vorbească chiar cu noi. Ajung cumva să considere că nu suntem persoane care raționează și pot răspunde la întrebări. Înțelegem că multe persoane consideră că e greu să interacționezi cu cineva nevăzător, fiindcă nu știu cum să o facă, le e frică să nu facă ceva rău sau să greșească cu ceva și, de aceea, aleg calea mai ușoară, aceea de a vorbi cu însoțitorul.

Avem în comunitate multe persoane care nu își doresc să iasă la evenimente publice pentru că aud de multe ori în jurul lor „Săracii, nu văd”. Mila este bună, dar cred că este mai înțelept ca ea să fie transformată în fapte utile. În sinea noastră, știm că avem ceva diferit față de ceilalți, dar avem aceleași trăiri. Faptul că avem această dizabilitate nu ne oprește să facem niște lucruri, doar avem nevoie mai mult de ajutorul celorlalți. Un exemplu „amuzant” este cel al unei nevăzătoare care aștepta în stație și, neputând vedea ce autobuz vine, a întrebat pe cineva din stație. Persoana respectivă, văzând-o că este nevăzătoare, a început să îi spună încontinuu „Săraca de tine, ce milă îmi este”. Între timp, autobuzul a ajuns în stație și a și plecat, iar persoana, prinsă fiind să îi plângă de milă nevăzătoarei, a omis să îi mai spună numărul autobuzului. De aceea, considerăm că este mai de folos să îndrepte această milă pentru a face anumite lucruri mici, dar utile pentru noi: să ne supravegheze, să ne ajute dacă văd că nu ne descurcăm pe stradă și alte lucruri similare.

De asemenea, din păcate, foarte puțini nevăzători sunt integrați pe piața muncii. Nevăzătorul, chiar dacă are limitări, dacă este ajutat, îndrumat și dacă ceilalți au puțină răbdare cu el, va demonstra că, în general, este mult mai perseverent și mai serios la locul de muncă. Va face, poate, mai multe lucruri decât ar face o persoană care nu are nici o deficiență, tocmai din dorința de a arăta că această dizabilitate nu îl limitează. Își dorește să fie util, să facă ceva, nu să fie întreținut doar din milă, să demonstreze că este util societății și că nu este neputincios.

Ce lecție de viață credeți că am putea învăța noi, cei văzători, de la cei nevăzători?

Eu, când am ajuns la filiala din Galați a Asociației Nevăzătorilor, după ce am avut discuția cu părintele Teofil Părăian și Înalt­prea­sfințitul Părinte Casian a aprobat să fiu angajat la Sectorul social al Arhiepiscopiei, am fost surprins de câtă viață, câtă bucurie și fericire am găsit la cei nevăzători, chiar dacă nu m-aș fi așteptat să găsesc așa ceva la niște oameni care duc o viață grea, cu multe lipsuri și lucruri pe care nu le pot realiza. Și, cu toate acestea, oame­nii sunt mai fericiți, mai îm­pli­niți, mai împăcați cu ei decât cei care nu au nici o problemă de genul acesta. În continuare, observ că acești oameni se bucură de ce le-a oferit Dumnezeu. Cu siguranță, nu putem generaliza, sunt și persoane care încă nu s-au împăcat cu această cruce, dar majoritatea s-au împăcat și duc o viață cât se poate de normală. Consider că există, într-adevăr, lucruri pe care cei văzători le pot învăța de la cei nevăzători. Practic, din cauza acestei deficiențe, oamenii acordă mai multă importanță lucrurilor esen­țiale ale vieții, precum cre­dința în Dumnezeu și bucuria lucrurilor mărunte. Lipsa vederii ne ferește de prea mult material, de prea multă atenție asupra lor.

Un moment de o încărcătură emoțională aparte este evenimentul anual prilejuit de Duminica Orbului, când comunitatea nevăzătorilor din Galați este invitată de Înaltprea­sfin­țitul Părinte Casian la Catedrala Arhiepiscopală pentru a participa la Sfânta Liturghie și la o agapă frățească. Ce înseamnă, în profunzime, această zi pentru comunitatea locală de nevăzători, cum simțiți această întâlnire de suflet?

Această activitate este pentru noi deja o tradiție frumoasă. Întâlnirea între comunitatea de nevăzători și Înaltpreasfințitul Părinte Casian se făcea cu ani buni înainte ca eu să vin la filiala aso­cia­ției. În fiecare an participăm la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală și încercăm, cu foarte mare efort, să ajutăm persoanele nevăzătoare să vină să se împărtă­șeas­că la acest frumos eveniment duhovnicesc. De aceea ne-am organizat ca un părinte să vină la noi la asociație și să îi spovedească pe cei care își doresc să participe la Sfânta Liturghie. Un moment deosebit este acela când Înaltprea­sfințitul vine la fiecare în parte să ne împărtășească și când ne pome­nește în cuvântul său de învăță­tură, lucru extrem de important și încurajator pentru noi. Apoi, conform tradiției, participăm la o agapă frățească în curtea Centrului eparhial, unde servim bucate tradiționale și ciocnim câte un ou împreună cu ierarhul.

Pentru mulți dintre noi, cei nevăzători, acesta este un eveniment care ne ajută să ne putem acomoda să ne afișăm în fața unui public mai larg, pentru că unora ne este rușine. Trecerea de la a fi văzător la a fi nevăzător - mai ales pentru cei care și-au pierdut vederea mai târziu în viață - este un șoc și creează rețineri majore. Unii nevăzători, din păcate, preferă să se izoleze, să rămână în casă închiși între patru pereți alături de însoțitori, având ca singură alinare un radio. Dar, până la urmă, nu este nimic mai frumos decât să trăiești în comunitate, să ieși între oameni, să îți faci cunoștințe, mai ales alături de cei care trec prin aceleași încercări. Această activitate de la Arhiepiscopie devine pentru noi un prilej de socializare și de bucurie. Pe lângă bucuria duhovnicească, care ne liniștește și ne face să ne simțim bine primiți și apreciați, este o ocazie excelentă de a ne aduna și de a socializa.

Sunteți teolog, un om apropiat de Biserică. Atunci când trec printr-o suferință sau nepu­tință, reacția unora este să se supere pe Dumnezeu și să se întrebe: „De ce eu?“ Dumneavoastră nu doar că ați mers îna­inte, v-ați finalizat studiile teologice și ați întemeiat o familie binecuvântată cu doi copii, dar ați și ales să vă dedicați viața pentru a-i ajuta pe frații nevăzători. Ce sfat aveți pentru oamenii care consideră că au ajuns la capătul puterilor?

Paradoxal, foarte rar am întâlnit ca un nevăzător să considere că a ajuns la capătul puterilor, puținele cazuri întâlnite întâmplându-se imediat după ce au orbit. Sunt persoane care cu câteva luni în urmă vedeau, conduceau o mașină, aveau un serviciu și deodată nu au mai văzut nimic. Aceste cazuri se simt, într-adevăr, ca niște tragedii și adaptarea este foarte grea. Dar, cu timpul, fiecare se adaptează. Suntem foarte sensibili la penibil, de exemplu ne lovim de cineva și acel cineva ne spune ceva urât fără să își dea seama că suntem nevăzători. Toate aceste cuvinte rămân o perioadă întipărite și ne demoralizează, ne trag în jos. Dar, în general, oamenii care nu văd sunt împăcați cu situația și știu să se bucure, cum am spus, din lucruri mici: faptul că au reușit să își facă un ceai, să navigheze pe calculator, să asculte ceva pe un site, toate acestea sunt mici victorii pentru cei nevăzători. O doamnă de la noi din asociație a fost așa de fericită că, după ce a învățat să scrie la calculator, și-a făcut un pomelnic și l-a scos la imprimantă ca să se ducă cu el la biserică. Câtă fericire era pentru dânsa această realizare, chiar dacă unora li se pare un fleac! Noi mai interacționăm cu persoane care au și alte dizabilități și ajungem să considerăm că o ducem bine față de alții. M-am întâlnit recent cu o persoană nevăzătoare, dar care are și pareză, poate să miște doar puțin o mână și să vorbească foarte greu. Am rămas surprins de câtă poftă de viață am găsit într-o persoană care nu poate să facă nimic. Desigur, ajungem să ne mai plângem și noi, dar când vedem că există bucurie și poftă de a trăi într-o persoană care nu poate să facă nici 5% din ceea ce putem face noi, atunci e greu să te mai superi.

Consider că poți să te bucuri din orice. Chiar dacă sunt lucruri mici, dacă ajungi să mulțumești lui Dumnezeu pentru fiecare din acestea, vei ajunge să vezi adevăratul frumos din viață!