Un pictor pribeag, Ioan Irineu Protcenco (II)

Irineu Protcenco, o fire extrem de tăcută, blândă și singuratică, a înțeles că „icoana este postirea ochi­lor”, încercând permanent să așeze chipurile sfinte atât pe pânză, frescă sau chevalet, dar și în taina inimii sale. Dintre numeroasele icoane pe care Irineu Protcenco le-a zugrăvit pe lemn sau pe pânză, este greu să detaşezi pe cele mai reuşite, toate dovedind - o dată în plus - surprinzătoarea pricepere a autorului în dozarea şi îmbinarea culorilor, în reliefarea detaliilor şi mai ales în caracterizarea psihologică a fiecărui personaj.

Din cele descrise și lăsate ca mărturie peste timp dintre cei (puțini) care l-au cunoscut cu adevărat, putem citi printre rânduri câteva caracteristici specifice marilor pictori.

Arhimandritul Ioanichie Bălan, ucenic în anii aceia la Sihăstria, îşi aminteşte: „Eu îi cumpăram vopsele şi îi preparam uleiul. Îi dădeam la mână materialele. Aveam 20 de ani şi îl ajutam, el fiind pe schelă. Interesant era că, în timp ce el lucra, soţia lui, Pelaghia, se ruga. Citea o psaltire pe zi, iar el stătea pe schelă. Nu mânca nimic de dimineaţă până pe la trei după-amiază: «Părinte, dacă mănânc, eu nu mai pot să pictez în ziua aceea. Deci, eu trebuie să postesc ca să pot lucra»... Numai cu post a pictat. Ea se ruga la chilie şi el era pe schelă. Dacă intra cineva în biserică, nu mai putea picta. Se oprea, chiar de nu ştia cine este. Am înţeles, pe urmă, că avea rugăciunea inimii. Rugăciunea de taină, ce lucrează în interior, în inimă, mistic, ca să zic, şi în această atmosferă de rugă şi de însingurare, dar, în acelaşi timp, de unire cu Hristos, el picta...” (arhim. Ioanichie Bălan, mărturisire în filmul de televiziune Fericita nefericire a unui pribeag, realizat de scriitorul Grigore Ilisei).

La puţin timp după ce a ajuns la Sihăstria, i s-a cerut să picteze o icoană, „de probă”. S-a rugat mult la Maica Domnului şi a pictat o icoană străină parcă de penelul unui muritor: Tânguirea Maicii Domnului. Părintele Paisie, dar şi alţii aminteau că Maica Domnului i s-a arătat şi i-a mulţumit pentru felul în care a pictat-o. Bolnav de plămâni, având un singur ochi, cu sufletul răvăşit de furtunile abătute asupra sa, pictorul Protcenco şi-a găsit drept prieteni sfinţii. El trăia numai pentru ei, le citea viaţa de mai multe ori, se ruga şi abia după aceea trecea la lucru. Era foarte liniştit şi tăcut. Nu vorbea cu nimeni. În cimitirul mănăstirii avea banca lui, „banca pictorului” cum o numeau călugării. Toţi îi respectau dorinţa de a petrece în linişte. Se spune că se ridica şi pleca ori de câte ori cineva se apropia de el.

A fost un neîntrecut iconar. Dintre icoanele pictate pentru catedrale, biserici şi paraclise, ca şi pentru casele particulare, unele erau împodobite cu foiţă de aur, cu gravuri şi chenare în email, tehnică denumită „cicancă”. A pictat portrete, dar şi câteva biserici în tinereţea lui. Icoane ca Ecce homo - prelucrată după Tizian, Ispitirea lui Iisus sau Sfântul Gheorghe sunt pe deplin edificatoare în ceea ce priveşte arta portretistică a autorului şi capacitatea sa de a insufla viaţă şi sentimente creaţiilor sale. Dar lucrarea în care-şi dau întâlnire toate virtuţile creatoare ale acestui mare artist rămâne - fără îndoială - Tânguirea Maicii Domnului, un admirabil portret în care culoarea vibrează sub tensiunea unor puternice sentimente de durere, încredere şi speranţă, bine gradate şi mai ales bine conjugate în expresivitatea chipului de Madonă.

N-a avut nici un ucenic. A luat cu el, dincolo de lumea aceasta, taina culorilor. Prepara culorile din petale de flori şi din unele plante sau chiar din rugină. Frecată pe piatră şi pusă în ulei de in, culoarea era folosită mai ales pentru umbre.

Şederea lui la Sihăstria a fost de şase ani (1947-1953). A fost un mare dar pentru el, cât şi pentru mănăstirea care l-a primit în ceata vieţuitorilor ei.

În luna august 1953, boala i s-a agravat (o boală severă de plămâni şi inimă). Fiind în vârstă de 65 de ani, a cerut să fie călugărit. Călugăria lui şi tunderea „în schima cea mare” s-au făcut chiar lângă icoana unde Preacurata i se arătase şi-l inspirase în dumnezeiasca splendoare a culorilor ce i-au zugrăvit chipul. Ocrotit de îngeri şi de rugăciunile Celei pline de Dar, a trecut pragul acestei lumi a treia zi după călugărie, încă purtând îngereasca ocrotire a mantiei. Era 23 august 1953.

Călugării mănăstirii i-au cântat prohodul şi l-au aşezat, până în ziua învierii, în poiana liniştii, alături de sfinţii monahi nevoitori. Din acelaşi film de televiziune (menționat în rândurile de mai sus), închinat pictorului, mai aflăm: „După câteva zile de la moartea lui, vine o femeie străină. N-o ştia nimeni. Şi întreabă: «Aici e Mănăstirea Sihăstria?» «Da», i se răspunde. Zice, mai departe: «Aici a trăit un pictor Protcenco?» «Da», i se spune. «Aşa-i c-a murit? Unde-i îngropat?» «În cimitir». «Unde-i cimitirul?» «Uite, pe dea­lul acela». Nimeni nu i-a dat importanţă. O femeie bătrână şi străină. S-a dus la cimitir şi a început să plângă. Era femeia lui dintâi. Plângea ca un copil: «Eu te-am înşelat, eu te-am lăsat, eu sunt o criminală». Vorbea singură cu acea cruce de la căpătâiul lui. A plecat apoi în drumul ei. Se pare că a murit la Vatra Dornei înainte de 1990” (mărturisea arhimandritul Ioanichie Bălan în filmul Fericita nefericire a unui pribeag).

A doua soţie a pictorului, cea care-i fusese credincioasă toată viaţa şi îl urmase în multele încercări ale vieţii, a rămas soră la Mănăstirea Sihăstria (aceasta fusese şi una din condiţiile puse de pictor când acceptase să-l însoţească la Sihăstria). Ea şi-a continuat, printre lacrimile pribegiei, viaţa. Mărturisea uneori: „Nu ştiţi ce înseamnă să trăieşti printre străini, în ţară străină”. A avut şi ea multe umilinţe, cei mai mulţi n-au înţeles-o, unii râdeau de ea, alţii o ocărau. În primăvara anului 1980, simţindu-se din ce în ce mai rău, a cerut şi ea să fie călugărită. A primit îngerescul chip cu numele de Pelaghia. La trei zile după călugărie, a trimis după părintele Cleopa, rugându-l să vină, că nu mai are mult de trăit. După ce a văzut-o şi i-a ascultat ultima mărturisire, părintele Cleopa a venit în biserică, la Sfânta Liturghie. La sfârşitul Vohodului mare, din pragul bisericii, Preacuvioşia Sa a strigat: „Pomeniţi-o şi pe maica Pelaghia, că s-a dus la rai”.

Era luni, în ziua Sfintei Treimi, la trei zile după călugăria ei. Istoria se repetase identic. Pelaghia a fost primită şi ea în cimitirul mănăstirii.

A fost aceasta o poveste de roman, cu personaje adevărate care au luptat mereu împotriva valurilor şi a furtunilor vieţii.