Un profesor de vocație: Gheorghe Butnaru din Fălticeni

Ce reușit portret în cuvinte este cel dedicat în cartea Rotonda plopilor aprinși scriitorului fălticinean Anton Holban, fost profesor la Seminarul Central din București și atât de apropiat de discipolii (ucenicii) săi.

Există astefel de profesori a căror dăruire n-o poți uita niciodată. Sunt mulți oameni care pot aduce mărturii luminoase despre dascălii din anii de școală.

În urmă cu 25 de ani era la Fălticeni un profesor de mare faimă. Exigent, corect, punctual, îndrăgostit de literatură cu toată ființa lui, profesorul Gheorghe Butnaru era altfel decît colegii lui de breaslă. L-am avut diriginte în treapta întâi de liceu și mi-l amintesc întotdeauna în lumina pe care o oferea în juru-i.

Vorbea cu trăire, avea la fiecare oră citate pregătite și adecvate subiectului, nu s-a așezat pe scaun niciodata în cei doi ani, decât atunci când încheia mediile.

Erau ore când ne transmitea mesajul lecției până la jumătatea recreației, vorbea cu același dor ca la ora de început și pe lângă datele propriu-zise ale temei strecura lucruri subtile, interzise în perioada aceea. Să nu uităm că erau anii 80, cu o cenzură aprigă și un aparat represiv aflat permanent „pe recepție”.

Într-una din ore ne-a vorbit despre copilăria și tinerețea lui trăită la casa părinților, după o absență de cîteva săptămâni, a găsit un gard înalt cu sârmă ghimpată care separa via părinților săi de casa părintească. Statul comunist confisca pământurile, proprietățile și nu le oferea oamenilor nimic în schimb. Sufletul meu de copil, mărturisea profesorul, cu multele amintiri, s-au lovit atunci de sârma ghimpată. Era periculos să faci atunci o astfel de afirmație!

Orele de literatură , ca și cele de dirigenție erau așteptate cu „sufletul la gură”. Profesorul își câștigase loc în inima mea. Îl ascultam și-i puneam  uneori întrebări la care răspundea cu multa eleganță. Am văzut împreună cu el muzeele fălticinene și am vorbit despre opera fiilor lo­cului. Despre fiecare știa amă­nunte care nu se găseau în cărți­le noastre de școală. Făcea în așa fel încât orele să fie captivante. Ei însuși era pregătit ca de sărbătoare. Venea îmbrăcat într- o ținută impecabilă, întotdeauna purtând cămașă albă, cravată și pantofii îngrijiți cu atenție.

Era un om de mare sensibili­tate. Trebuia să-ți controlezi gesturile și vorbele când i te adresai. Se mâhnea când nu pri­mea răspunsurile așteptate la întrebări. Aveam un coleg căru­ia nu-i ieșea media de trecere la limba și literatura română. A încercat să-l asculte suplimen­tar. I-a pus întrebări simple. Nici așa nu l-a făcut să răspundă. „Te las corigent“, i-a spus pe un ton aspru profesorul. Când să încheie media, s-a oprit și ne-a spus celor din clasă: „Nu-l pot lăsa corigent, chiar dacă nu știe bine limba română. El în schimb simte românește, este român și poate într-o zi va învăța mai mult“.

Ne vorbea despre lucrurile frumoase, despre flori, despre oameni buni. Odată a spus: „Cum poate cineva să schimbe gingășia unei flori cu o floare de plastic sau de hârtie?“. Era, așadar, un om al lucrurilor profunde. Puțini erau cei care-l iubeau cu adevărat. Mulți îl invidiau și-l vorbeau pe la colțuri. Era mult deasupra celor din preajmă. Și de aceea suferea din pricina atitudinilor întâlnite in liceu, în lumea profesorilor și în lumea strâmtă a orașului.

Vestea morții lui la 44 de ani a căzut ca un trăsnet. Eram elev la seminar în anul al IlI-lea. Toate zilele acelea i-am fost aproape. Pe drumul către cimiti­rul Oprișenilor s-a întâmplat un lucru neobișnuit. Mașina mortuară s-a oprit pentru câteva minute lângă Școala generală nr. 5 și n-a mai pornit. În zadar au încercat să remedieze defec­țiunea. În cele din urmă, cineva a trimis după năsălia de la ci­mitir. Așa s-au parcurs ultimele sute de metri ai drumului său pământesc.

Gândindu-mă mult la aceas­tă întâmplare aveam să-mi amintesc ce ne spunea la ore: în­mormântările românilor se fac cu carul tras de boi, cu lăicere țesute tradițional, nu cu mașini care transportă lemne și mate­riale de construcții. Fără să știe cei mai mulți dintre apropiații lui, defecțiunea mașinii mortu­are a fost de fapt împlinirea do­rinței lui. A intrat pe poarta cimitirului dus pe năsălie de către elevii lui. Nu știu dacă profeso­rul Butnaru a avut o legătură apropiată cu Dumnezeu sau cu Biserica Lui. În vremea aceea, în urmă cu 25 de ani, profesorii nu se întâlneau niciodată cu ele­vii lor la slujbe. Existau atunci ca și acum suficiente cazuri de creștini discreți care alegeau drumul mănăstirilor ascunse-n munți și ferite de ochi iscoditori.

Numele profesorului Gheor­ghe Butnaru este aproape uitat. Eu însă îl păstrez în inima mea. Le-am amintit multora de el, mi l-am amintit și-n taina rugăciu­nilor de sub aripa îngerului. Unui fălticinean nobil i-am tot spus despre profesorul meu și așa, sub alt nume și într-o altă locație, scriitorul Grigore Ilisei l-a strecurat în romanul său „între linii“.

Îl rog pe Dumnezeu să fie peste toate milostiv și să-l aibă în pază pe marele profesor care a avut ceva din puritatea îngeri­ lor și din înălțimile Taborului.