Un rai niciodată atins: „Colivia de aur“
Unul din cele mai emoţionante filme de la Cannes din 2013, care a putut fi vizionat de curând într-o retrospectivă la Bucureşti, este Colivia de aur (titlu original: La jaula de oro, titlu internaţional: The Golden Dream), debutul în lungmetraj al directorului de imagine, regizorului şi scenaristului mexican de origine spaniolă Diego Quemada-Diez. Filmul, o producţie mexicană, a fost premiat la secţiunea canneză Un certain regard şi deţine încă 66 de importante distincţii internaţionale.
Cuceritor prin sensibilitate, realismul nemachiat şi prin empatizarea profundă a regizorului cu protagoniştii, filmul spune povestea unui mic grup de copii guatemalezi, care încearcă să ajungă ilegal în Statele Unite ale Americii, pentru o viaţă mai bună. Debutat în culorile speranţei şi bucuriei de viaţă, filmul este o tristă saga despre imigrare, cu tot underground-ul sordid al traficului de persoane şi al altor afaceri ilicite, care trăiesc de pe urma inocenţei puse la mezat.
Prin structura dramatică de road-movie, dezvoltată ca o incursiune într-un teritoriu al haosului moral şi fărădelegii şi prin capacitatea de surprindere a autenticităţii umane din perspectiva eroilor minori, filmul aminteşte de Celălalt mal (2009), drama de război a georgianului George Ovaşvili, tot un debut în lungmetraj, la fel de impresionant, la fel de curajos în rostirea unor adevăruri incomode şi aproape la fel de apreciat în festivaluri.
Colivia de aur urmăreşte peripeţiile a trei adolescenţi pauperi, Juan, Samuel şi Sara, care hotărăsc să imigreze din Guatemala în S.U.A., cu destinaţia finală Los Angeles. Ca să se protejeze de pericolele drumului, Sara îşi taie părul şi se travesteşte în băiat. Formula călătoriei transfrontaliere ilegale pare să fie în zonă un sport naţional, practicat de imigranţi de toate vârstele. „Navetişti“ spre destinaţii incerte călătoresc clandestin în vagoanele de marfă ale trenurilor sau pe copertinele acestora, călăuziţi de speranţe naive şi o fatală dezinformare în privinţa realităţilor călătoriei, ce amintesc de valurile de migraţie din Europa spre America de acum vreo sută de ani (vezi tragedia descrisă în filmul Nuovomondo al lui Emanuele Crialese). Cei trei prieteni, al căror conducător nedeclarat este „durul“ Juan, singurul care încearcă să gândească strategic, urmează aceeaşi formulă. La graniţa cu Mexicul li se alătură indianul Chauk, tot un adolescent, care nu vorbeşte spaniola şi nici vreo altă limbă în afara propriului dialect, dar reuşeşte, prin semne, să se împrietenească cu Sara şi astfel, în ciuda opoziţiei „rasiste“ a lui Juan (singurul alb), este acceptat.
Imediat după intrarea în Mexic, copiii, fără acte fiind, sunt prinşi de agenţii poliţiei de frontieră, care le confiscă băieţilor încălţămintea şi îi retrimit pe toţi în Guatemala. Samuel, cel mai pasiv, cedează şi hotărăşte să rămână la vatră. Cu toate că între Juan şi Chauk sunt mereu altercaţii, alimentate şi de gelozia lui Juan pe prietenia delicată înfiripată între Sara şi indian, noul trio îşi continuă voiajul, reuşind pentru un timp să facă faţă provocărilor necunoscutului. Peripeţia furtului şi gătitului unei găini, angajarea ca salahori pe o plantaţie de trestie de zahăr, culminată cu participarea la un party al salahorilor, urmată de schimbarea centrului de greutate în inocentul triunghi amoros - le sugerează copiilor un oarecare surâs al destinului.
Lovitura decisivă survine, însă, când, alături de alţi imigranţi, copiii sunt atacaţi de un grup de traficanţi de carne umană, care îi jefuiesc de bani şi le răpesc femeile; Sara este recunoscută ca fiind fată şi răpită, în pofida împotrivirii disperate a lui Chauk şi Juan, care sunt bătuţi crunt şi lăsaţi abia vii. Multă vreme inconştient din cauza rănilor, Juan este cărat pe braţe şi îngrijit, cu leacuri numai de el ştiute, de indian. Când îşi revine, cei doi înţeleg că nu o vor revedea pe Sara niciodată. Toată lumina interioară a călătoriei dispare. Totuşi, fidelitatea construită de voie, de nevoie între cei doi foşti inamici îi va ajuta pentru o vreme să supravieţuiască, să facă faţă altor traficanţi de fiinţe umane (din ale căror mâini Juan îl va salva pe Chauk) şi să-şi continue drumul spre nord. Mult visata graniţă a „Statelor“ este depăşită şi norocul pare în sfârşit să le surâdă... când un glonţ al poliţiei de frontieră îl seceră fără preaviz pe Chauk. Raiul odinioară visat devine amărăciune deplină, dar cale de-ntoarcere nu mai este.
Ultima secvenţă: seara, într-un combinat de carne din S.U.A., în halat alb, Juan face curăţenie, aruncând la gunoi fragmentele de carne şi oase rămase după sfârşitul schimbului - metaforă tulburătoare a carnagiului uman petrecut tacit în drumul spre „pământul făgăduinţei“. Afară ninge şi băiatul contemplă încruntat pe cerul nopţii fulgii de zăpadă, pe care Chauk, care voise mult să-i vadă, nu îi va mai vedea niciodată.
Filmul trăieşte din autenticitatea cu care prezintă realitatea (majoritatea actorilor secundari fiind neprofesionişti) şi din măiestria cu care regizorul explorează emoţiile personajelor, cu toată candoarea lor; acestea transpar din multele tăceri, decantate de muzica rarefiată, ce sugerează un rai, care pe măsura dezvoltării acţiunii devine tot mai de neatins. Această tensiune, dintre sordidul tot mai apăsat al realităţii şi idealul purităţii sufleteşti, niciodată trădat de eroi, constituie nucleul de valoare al filmului.