Un sacerdot de vocaţie, academician erudit şi cronicar atent

Pomenirea şi aducerea aminte a lucrării unui preot înţelept, destoinic şi minunat, care a strălucit în cetatea Bucureştilor într-un veac zbuciumat şi în parte întunecat, ne oferă prilejul de a privi la felul cum şi-a încheiat viaţa, urmându-i pilda credinţei, după cum ne îndemna marele Apostol al neamurilor, Pavel.

 

Mulţi preoţi au iubit Biserica şi Evanghelia, slujind în vremuri grele, predicând şi sfinţind viaţa credincioşilor încredinţaţi lor spre păstorire. Mulţi preoţi au ctitorit ori au restaurat biserici, împodobind cu picturi, icoane, odoare şi veşminte strălucitoare lăcaşurile sfinte. Alţii au făcut mult bine şi L-au imitat pe Dumnezeu în bunătate, împrumutând celor din preajmă fără să aştepte ceva în schimb, ajutând orfanii, văduvele, săracii şi oamenii aflaţi în momente de răscruce. Alţii au înfruntat crivăţul roşu, plecându-şi capul înaintea celor care nu erau vrednici să le privească chipul. Au îndurat nedreptăţi, umilinţe şi ani grei de temniţă. Alţii au iubit pe cei din preajmă, mai mult decât s-au iubit pe sine. Pe de altă parte, au fost, poate, unii care nu şi-au împlinit misia. În schimb, alţii au făcut-o cu prisosinţă.

 

Între preoţii care au consacrat timpul Bisericii lui Hristos s-a numărat sacerdotul de vocaţie şi cronicarul atent, pr. prof. acad. Niculae M. Popescu. Puţini au scris cum a făcut-o el. Frumuseţea cuvintelor, atenţia prezentării şi mai ales grija pentru cei evocaţi, mulţi dintre ei nemaiamintiţi de nimeni, rămân paradigmatice. Puţine exemple asemenea lui a cunoscut istoria bisericească a ultimelor zeci de ani.

 

Autor al Patericului preoţilor de mir, cercetător acribios şi om sensibil, iată doar câteva din cuvintele pe care le putem atribui părintelui Niculae M. Popescu. 

 

Între scrierile sale, un loc special îl ocupă chipul unor preoţi din diferite locuri şi timpuri, cu daruri felurite, unii cărturari şi sprijinitori destoinici ai figurilor ilustre din istoria naţională, alţii creatori de valori, compozitori, cronicari, sau mai ales slujitori atenţi şi evlavioşi ai Liturghiei. Mai târziu, aceste evocări au fost tipărite într-o carte care s-a bucurat de un real interes şi succes, fiind peste ani retipărită.

 

Iată cum definea în câteva cuvinte pe cei evocaţi:

 

Montanus - un preot daco-român

 

Ioan preotul aromânilor - cel mai bătrân preot român

 

Preotul Isidor Moldoveanu - dârz preot

 

Popa Iuga din Baia - sfătuitorul voievodului Alexandru cel Bun

 

Diaconul Coresi de la Târgovişte - ctitor al limbii româneşti

 

Popa Stoica din Fărcaş - care a fost agă a lui Mihai Viteazul

 

Popa Stanciul din Negraşi - preot văduv cu şapte copii

 

Diaconul Mihail din Târgovişte - începătorul cărţilor cu tipic românesc

 

Protopopul Lupu Şandru din Borşa Maramureşului - nimicitorul tătarilor

 

Preotul Ioniţă Năpârcă - cucuzelul românilor

 

Popa Ilie de la Mănăstirea Butoiului - cronicar şi patriot

 

Popa Dumitru din Dâmbovicioara de lângă Titu - bunicul meu

 

Preotul Constandin din Butoieşti - din pandur, preot

 

Popa Todică din Valea Bistriţei - un preot ţăran

 

Preotul Dimitrie Chirescu din Cernavodă - vrednic român dobrogean

 

Preotul Gheorghe Enescu din Zvoriştea - bunicul lui George Enescu

 

Preotul Andrei Mădan din Basarabia - era evlavios şi-şi iubea naţia

 

Popa Nica de la Patruzeci de Cruci - un preot grămătic

 

Preotul Vasile Damian - pictorul

 

Preotul Ştefan Ionescu Cazacu - căzut la Mărăşeşti

 

Popa Niculae din Cămineasa - un preot artist

 

Preotul Rizea Dobrescu din Piteşti - iubitor de manuscripte şi de cărţi vechi bisericeşti

 

Preotul Gheorghe D. Şerban - iubea podoaba Casei Domnului

 

Preotul cel bătrân - cum se pregătea pentru Sfânta Liturghie

 

Referindu-se la cartea părintelui Nae Popescu, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, profesorul Aurelian Sacerdoţeanu, care la acea vreme era şi director general al Arhivelor Statului, considera că nu se poate recomanda îndeajuns ideea strângerii într-un mănunchi al atâtor studii pierdute în periodice de puţină circulaţie. Scrisul părintelui Popescu, destul de rar înfăţişat cetitorilor, se vede astfel în toată ideea sa călăuzitoare: grija de oamenii Bisericii noastre. (...) La fiecare nume în parte se aduc mărturiile istorice. Unde acestea au fost prea puţin grăitoare, părintele Popescu a ştiut să le împlinească lipsa cu talentul său ori cu darul istoriei evocatoare. Le-am cetit cu vădită plăcere, dar şi cu mare părere de rău: părintele Popescu îşi dezleagă aşa de rar sacul plin cu lucruri scumpe!   

 

Părintele profesor Niculae Popescu a preţuit în mod deosebit lucrarea preotului, aşezându-l acolo unde îi era locul în cadrul comunităţii. În acest sens, animat de importanţa misiei şi jertfelniciei preoţeşti, spunea: Au fost vremuri când au lipsit vlădici din scaunele lor, când de sinoade, de consistorii şi de protopopi nu era vorba, când şcoli de preoţie nu se pomeneau. Dar n-au fost niciodată vremuri în care, de când se ţine minte, satul să nu-şi aibă preotul lui...

 

Privind activitatea sa profesorală, ţin să aduc în atenţie cuvintele scrise în 1963 de fostul său student şi doctorand, pr. profesor Niculae Şerbănescu: Ca profesor n-a silit pe nimeni să vină la cursul său şi totuşi, la orele de Istoria Bisericii Române sala era plină de studenţi, căci prelegerile lui vrăjeau prin frumuseţea frazei şi reţineau atenţia prin claritatea şi înlănţuirea logică a ideilor. Scopul pe care-l urmărea era mai ales să deprindă pe studenţi să ştie a face istorie. Prelegerile lui se încheiau, de obicei, cu un succint rezumat, iar eroii lor erau în aşa fel înfăţişaţi, că uşor se fixau în memorie... Convorbirile ştiinţifice cu el aveau darul să te umple de entuziasm şi de dragoste faţă de trecutul nostru sub toate aspectele. Păcat însă că n-a străbătut la curs Istoria Bisericii Române în toată întinderea ei şi mai ales că n-a putut lăsa pentru posteritate o sinteză a acestei discipline. El dorea să facă lucru perfect şi de aceea elaborarea unui manual de Istoria Bisericii Române a privit-o cu înfrigurare şi a tot amânat-o până ce l-a prins ceasul morţii („Biserica Ortodoxă Română“, an LXXXI, 1963, nr. 1-2, pp. 76-77).

 

Curgerea neîncetată a timpului adună, în anul 2013, 50 de ani de la trecerea părintelui Niculae Popescu la cele veşnice. Cu toate că Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu o vigoare deosebită, moştenită din străvechea sa familie sacerdotală, totuşi jugul slujirii, al condeiului, al catedrei, cu frământările ştiute doar de el şi de Dumnezeu, i-a zdruncinat sănătatea şi i-a împuţinat rezistenţa vasului de lut. A dăruit Bisericii viaţa întreagă, munca, gândirea şi suferinţele îndelungate.

 

Trecerea dincolo l-a găsit într-o perioadă de umilinţă şi nedreptate. Fusese exclus din Academie, ca şi alţi slujitori ai Bisericii, şi era marginalizat în acele vremuri tulburi. Au fost şi mai sunt încă mulţi din cei care-i apreciază lucrarea, strădaniile şi scrisul inconfundabil. 

 

Fiind prezent prin numeroasele lucrări publicate şi mai ales prin pilda unei vieţi exemplare, părintelui profesor îi va dăinui numele şi amintirea vreme îndelungată, după cum mult s-a ostenit, slujind exemplar lui Dumnezeu şi oamenilor.