Un samarinean milostiv la hotarul compasiunii și al generozității

Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

În rânduiala Bisericii Ortodoxe, duminica dinaintea intrării în Postul Crăciunului este închinată unei virtuți ce trebuie să ne însoțească pe toată durata acestui pelerinaj duhovnicesc, anume milostenia.

Pentru lumea modernă a fi milostiv e sinonim cu sentimentul compasiunii, a fi moral e totuna cu a fi etic. Nu este greșit, dar este insuficient. Spre exemplu, putem avea compasiune, sau regret pentru nenorocirea altuia, pentru zeci de tineri care au murit într-un incendiu, pentru bolnavii incurabili care ne cer sprijin material prin intermediul televiziunilor ce ne solicită un SMS cu un preț anume, cu o valoare mai mare sau mai mică, sau pentru cei care mor subit în accidentele cotidiene. De ce este insuficient? Pentru că nu ne putem substitui real și personal suferinței acestora, adică noi, în mod concret, nu putem fi în locul lor oricât de mult ne-am dori. Această poziție a noastră, externă și neputincioasă, nu aduce vindecare și mângâiere îndestulătoare, chiar dacă plângem pentru ei.

Creștinismul, prin Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Îl aduce pe Dumnezeu în proximitatea întrajutorării noastre, indiferent de națiune, sex sau condiție socială. Prin Nașterea Sa cu trupul, Mântuitorul Se face ca unul dintre noi, substituindu-ne durerile și întristările noastre, rănile și neajunsurile vieții. Nu vom întâlni această doctrină religioasă în nici o religie a lumii, deși ofertele spirituale de azi concurează cu cele de supermarket.

Pentru a înțelege poporul lui Israel acest mesaj, Mântuitorul rostește una dintre cele mai înduioșătoare parabole din Sfintele Evanghelii: pilda samarineanului milostiv, o pildă a posibilului cotidian, a inevitabilului nedorit, a nenorocirii subite, provocată de întrebarea banală și naivă a unui presupus învățător de lege: cine este aproapele meu?

Atitudinea preotului și a levitului avea acoperire în Legea Veche

Un om, se presupune, indiferent cine, dar fiind om - chip al lui Dumnezeu (Fac. 1, 26) -, are valoare inestimabilă pentru Creatorul Său, care a căzut între tâlhari și a fost dezbrăcat, tâlhărit și rănit până la pragul morții. Trec pe lângă el, succesiv, doi slujitori ai Vechiului Legământ: un levit și un preot. L-au privit, l-au compătimit, dar au mers mai departe la Ierusalim să slujească Domnului în templu. Trist, dar adevărat, slujitorii lui Dumnezeu nu fac nimic. Rușine!, am zice noi plini de conștiință, numai că rușinea aceasta avea un paravan protector, o lege a Vechiului Testament care le interzicea slujitorilor consacrați să se atingă de cineva mort, sau care putea fi considerat mort (Lev. 21, 2). 

În pildă, Hristos menționează și se oprește la cel de-al treilea personaj: un samarinean, păgân, dar milostiv. Acesta îl ia în brațe pe cel oropsit, îi îngrijește rănile, îl așază pe asinul său și îl duce la un han plătind toate cele trebuincioase vindecării sale. „Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” (Lc. 10, 36). Ce pedagogie simplă! Parcă am fi la o lecție de religie de clasa a IV-a. Evident, ultimul anonim: samarineanul milostiv.

Secole de-a rândul, Biserica a tâlcuit pilda simplu: omul oarecare poate fi unul dintre noi, levitul și preotul e Legea Veche care nu ne mântuie; uleiul și vinul sunt Sfintele Taine, hanul este Biserica, samarineanul milostiv este Hristos. Așa este, tradiția bisericească are dreptatea ei pentru că doar în Biserică avem toate cele necesare mântuirii și nu există mântuirea în afara ei. Mesajul pericopei este unul care pune în evidență universalismul mântuirii, în și prin Iisus Hristos, al tuturor neamurilor și al tuturor credincioșilor.

Oare ce tâlcuire a pericopei și-ar dori Mântuitorul în societatea postmodernă? O altă perspectivă omiletică a acestei pilde? Dacă cel căzut între tâlhari nu aș fi eu, sau aproapele meu, ci Hristos? Dacă noi, poporul credincios, cu unii dintre slujitori, L-am dezbrăca pe Mântuitorul de toată dumnezeirea Lui - prin duhul secularizării și al indiferentismului misionar - și L-am răni cu păcatele noastre răstignindu-L încă o dată pe marginea drumului? Oare hermeneutica textului sfânt ar mai fi aceeași? Cu siguranță, nu.

Atenție! Noi nu avem paravanul rușinii acoperit de scuze care să ne absolve de vină, asemenea preotului și levitului amintit mai sus. Păcatul noi l-am săvârșit, dar avem postul și rugăciunea intensificată pe durata ascezei în cinstea Nașterii Domnului. Cu rănile Sale, Hristos vindecă rănile noastre, căci prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat (Is. 53, 5); noi Îi ungem Trupul cu doctoria vinului, dar El preface vinul în Sângele Viței Dumnezeiești spre cuminecarea noastră și spre iertarea păcatelor (Canonul Sfintei Împăr­tășanii); untdelemnul compasiunii Îl preface în ungerea dumnezeiască a Sfintei Preoții care ne schimbă din tâlhari în slujitori smeriți și popor binecredincios; din urcarea pe asin Mântuitorul ne face părtași ridicării noastre din robia păcatului și a morții, ne redă demnitatea și verticalitatea firii umane mai pregnant decât în Eden; drumul spre han ne va fi calea postului acestuia în care intrăm, iar hanul ospătării ne va fi Pilda celor poftiți la cină (Lc. 14, 16-24), dinaintea Duminicii Sfântului Crăciun. Ce dumnezeiască încre­dințare! Ce post sfânt și binecuvântat în care devenim una cu Hristos. Milostivirea Lui devine milostenia noastră, bunătatea Lui dărnicia noastră în acest post al darurilor, vindecărilor și al bucuriilor duhovnicești. 

Mântuirea e a tuturor

Acum înțelegem de ce compasiunea externă este mai puțin valoroasă decât asumarea internă a virtuților pe care Hristos ni le dăruiește ca Unul Care este în noi și cu noi. Toată disperarea lumii și a suferințelor umane este asumată de Cel căzut la marginea drumului, Care-i alungă pe tâlhari (Mat. 21, 13) chiar din casa Tatălui Ceresc pentru ca noi să viețuim fără prihană și să călătorim spre hanul mântuirii fără griji și plini de curaj.

Poporul lui Israel nu a înțeles că mântuirea este a tuturor, că unii dintre păgâni pot avea mai multă credință decât ei (Lc. 7, 9), cu precizarea că aceasta se pune în evidență doar prin Hristos și în Biserica Sa. 

Există mulți oameni milostivi, uneori ne surprinde generozitatea faptelor acestora săvârșite pe perioada Postului de Crăciun, chiar și în afara spațiului eclesial. Postul Crăciunului este un astfel de prilej al dăruirii și al milostivirii tuturor față de aproapele nostru în mod necondiționat, față de tot cel ce este în suferință, dar când mila izvorăște din Împărăția lui Dumnezeu care este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21) potența virtuții este generatoare de har, iar efectul ei unul expiator și vindecător. Nu este suficient, ca medic spre exemplu, să dai medicamentele bolnavului. Îți faci doar datoria, dar atunci când te și rogi pentru cel în suferință efectul acestora este cu siguranță unul taumaturgic, de aceea Mântuitorul insistă că în locul jertfei, indiferent câtă cheltuială materială sau de timp ar presupune aceasta, El Își dorește mila: Milă voiesc, iar nu jertfă! (Mat. 9, 13). Milostivul se face asemenea cu Dumnezeul Său, devine una cu El în actul deplinei dăruirii. 

Postul Crăciunului se încheie cu marele dar primit de omenire: un Prunc, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, prin care Dumnezeu Își arată generozitatea supremă, iar noi prin post, rugăciune, faptele milei trupești și sufletești răspundem acestui act dumnezeiesc prin bunătatea și milostivirea noastră de creștini adevărați.

 Un post binecuvântat!