Un sfânt odrăslit în Cetatea Bucureștilor, pildă de slujire în toate vremurile (I)
Sărbătoarea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești, adună tot mai mulți credincioși la Mănăstirea Căldărușani, pe care el a iubit-o și de unde Dumnezeu l-a chemat la o înaltă slujire a Bisericii.
Sfântul Grigorie Dascălul a avut mai multe locuri ale inimii, în care Dumnezeu l-a dus în vremea pribegiei, și unde, în adânc de rugăciune și duhovnicească trăire, a făcut simțită lucrarea Preasfintei Treimi în viața lui și a Bisericii.
Sfântul Grigorie Dascălul este unul dintre cei trei mari sfinți români pe care i-a odrăslit Cetatea Bucureștilor, împreună cu Sfinții Calinic Cernicanul și Irodion de la Lainici, din rândul multor locuitori care au ales să trăiască o viață bineplăcută lui Dumnezeu, urmând cuvintele Evangheliei. Între monahii născuți într-un oraș aglomerat, cum este Cetatea Bucureștilor, Sfântul Grigorie Dascălul a strălucit într-o vreme în care oamenii căutau lumini închipuite, amăgiri deșarte, care veneau de multe ori din ale lumii bucurii și pe care oamenii le preferau cuvintelor Evangheliei.
Sfântul Grigorie Dascălul s-a născut într-o familie de oameni evlavioși, primind la botez numele Gheorghe Miculescu, și a înțeles că drumul Bisericii este drumul apropierii de Dumnezeu și al singurei, adevăratei și netrecătoarei bucurii. De la o vârstă fragedă a urmat una dintre cele mai prestigioase școli pe care le-a avut Bucureștiul de atunci și de altădată, învățând cuvintele Evangheliei, dar și alte științe folositoare. S-a apropiat cu precădere de limbile clasice, ajungând la un moment dat să fie un apreciat, priceput și înțelept traducător al cuvintelor sfinte, duhovnicești, din limba greacă, dar și din limba latină, în limba română.
La școala patronată de Sfântul Sava din București a cunoscut doi călugări, Gherontie și Dorotei, de la Mănăstirea Neamț, pe care marele stareț, Sfântul Paisie, care avea preocuparea de a răspândi cuvintele Sfinților Părinți în rândul preoților, monahilor și credincioșilor, i-a trimis pentru a învăța carte, mai ales limbile clasice. Aici s-au întâlnit cu viitorul monah Grigorie, pe care l-au învățat tainele credinței și profunzimile vieții monahale. Atât de mult a fost impresionat de trăirea celor doi, de râvna lor pentru cele sfinte, încât, îndată după terminarea școlii, tânărul Gheorghe avea să meargă și el la Mănăstirea Neamțului, unde l-a întâlnit pe Sfântul Paisie, starețul cu viață pilduitoare.
Erau aproximativ 1000 de călugări la Mănăstirea Neamț împreună cu cei ai schiturilor dimprejur, care înaintau spre Domnul prin rânduieli speciale, slujbe de priveghere, viață de obște, disciplină, foarte multe ascultări care priveau atât viața comunitară a mănăstirii, cât mai ales cea spirituală. Rugăciunile de la miezul nopții, dar și participarea la Sfânta Liturghie și la alte slujbe și Laude bisericești erau obligatorii.
Așadar, Sfântul Grigorie s-a format la umbra unuia dintre cei mai mari stareți pe care i-a avut vreodată monahismul românesc și a învățat de la Sfântul Paisie mulțimea virtuților, între care aceea a smereniei, dar și a lucrării sub aripa îngerului, tălmăcind, tâlcuind și scriind uneori până dimineața în zori, pentru că, așa după cum ne spun martorii acelor vremuri, doar lumina zilei stingea monahilor de la Neamț lumânarea la care lucrau toată noaptea pentru a face cunoscută și altora Sfânta Evanghelie, dar și Scrierile Sfinților Părinți la care au trudit întreaga lor viață.
După moartea starețului Paisie, în 1794, Sfântul Grigorie Dascălul a fost invitat să vină în Mitropolia Ungro-Vlahiei, unde se dorea aceeași lucrare misionară cum era cea de la Neamț. Viitorul mitropolit, împreună cu colegii săi de școală, și mai ales cu monahul Gherontie, a venit pentru o vreme, în jurul anului 1796, la Mănăstirea Antim din București, unde a lucrat, împreună cu câțiva monahi tineri, tipărind mai multe cărți de învățătură. A fost preocupat de cuvintele sfinţilor Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Ioan Damaschin, Ioan Casian, Simeon Noul Teolog și ale Fericitului Augustin, precum și de alte cărți de învățătură pe care le-a tradus în limba română pentru a fi accesibile preoților, monahilor și credincioșilor din cele două provincii românești.
Nu a rămas prea mult la București. S-a întors la Mănăstirea Neamț, iar în anul 1812 îl găsim pelerin către Muntele Athos, dimpreună cu cel care l-a învățat tainele vieții monahale, monahul Gherontie. La întoarcerea din această călătorie-pelerinaj, cei doi monahi au trecut printr-o mare încercare, fiind atacați de tâlhari, care erau prezenți adeseori pe drumurile de legătură din diferite locuri. În timpul atacului, monahul Gherontie a fost ucis. Sfântul Grigorie l-a îngropat la o mănăstire a Sfinților fără de arginți, în apropiere de Filipopolisul de altădată, iar peste șapte ani a revenit și a luat osemintele lui, aducându-le în țară.
În anul 1820 s-a stabilit la Mănăstirea Căldărușani, unde se ostenea într-o chilie smerită, aflată în apropiere, în locul numit Cocioc. Lucra foarte mult. Era un om smerit, nu amintea despre virtuțile lui, care se făceau cunoscute prin râvna pe care o avea în viața monahală. Erau de acum peste 30 de ani de slujire la Sfântul Altar, în treapta de ierodiacon.
În anul 1823, domnitorul Grigorie Ghica căuta un candidat printre călugării mănăstirilor din Muntenia ca să-l așeze mitropolit în locul lui Dionisie, care, în urma unor încercări venite atât din partea turcilor, cât și a rușilor, se refugiase la Brașov, unde a rămas într-un fel de exil. De aceea, domnitorul a căutat mai mulți candidați, printre care arhimandritul Grigorie de la Curtea de Argeș (întrucât centrele eparhiale de la Argeș, de la Râmnic și de la Buzău depindeau canonic de Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, cum este denumită astăzi eparhia, pe atunci Ungrovlahia) și doi călugări din Mănăstirea Căldărușani, unul ieromonah, cu numele Teoclit, și altul, Grigorie, ierodiaconul. Cel din urmă fusese lăudat în fața domnitorului pentru râvna și priceperea sa, dar mai ales pentru smerenia lui.
Când trimișii domnitorului au ajuns la mănăstire, s-au minunat văzându-l pe acest ierodiacon într-o chilie smerită, care avea doar câteva cărți ce constituiau singura, dar neprețuita lui avuție. I-au spus că domnitorul îl așteaptă la București pentru a-l așeza într-o nouă slujire. Ierodiaconul Grigorie, foarte smerit, a spus: „Despre slujire om mai vedea, dar mă voi prezenta înaintea domnitorului ca să stau de vorbă cu el”. A renunțat la trăsura care îi fusese oferită și a mers pe jos până la București, cu o oprire într-un sat din apropiere, unde a fost considerat călugăr vagabond, și lăsat în timpul nopții să doarmă în locul în care petreceau animalele.
Ajuns la București, ierodiaconul Grigorie s-a prezentat înaintea domnitorului, căruia i-a spus că nu se consideră vrednic pentru asemenea slujire, dar până la urmă, după lungi insistențe, a acceptat, știind că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu în viața lui.
De aceea, domnitorul, când i-a înmânat cârja, potrivit obiceiului, ca domn al Țării Românești după hirotonia în treapta arhierească să îi ofere celui ales acest însemn, de față cu toți boierii și cu mulțimea, i-a spus: „Nu celui ce a alergat, nici celui care s-a rugat, ci celui pentru care Dumnezeu a binevoit”.
Sfântul Grigorie Dascălul a fost hirotonit ieromonah în ziua de 9 ianuarie, când i s-a acordat și rangul de arhimandrit, iar a doua zi, 10 ianuarie 1823, a primit hirotonia în treapta arhierească.
A păstorit cu multă râvnă Cetatea Bucureștilor și zonele dimprejur, afirmându-se ca un ierarh care a iubit oamenii locului, întrucât toate mănăstirile închinate aveau egumeni greci, iar cele mai multe dintre ele se aflau în ruină. Mitropolitul a lăcrimat atunci când a văzut starea unora dintre ele. De aceea a luat hotărârea să schimbe stareții care nu au lucrat și le-a spus: „Duceți toate avuțiile în alte locuri, iar mănăstirile și bisericile plâng, aflându-se toate în ruină”. (Va urma)