Un slujitor neostenit şi un monah pravilist

Se împlinesc trei ani de la trecerea la Domnul a arhimandritului Partenie Apetrei, unul dintre marii călugări plămădiţi de pământul ortodoxiei româneşti de-a lungul veacurilor. Lucrând cu răbdare şi multă râvnă, a rămas în amintirea tuturor ca un neîntrecut slujitor care a fost înzestrat cu darul cântării şi al slujirii.

Nu ştiu dacă mai avea mulţi prieteni pe pământ, dar câştigase, prin rugăciune, numeroşi mijlocitori în Ceruri. Începea ziua cu pravilă călugărească, un ceas sau două. Lumina din chilia Cuvioşiei Sale se aprindea dis-de-dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor. Puţin după ora şase ieşea din încăperea aflată la parterul căminului "Sfântul Gheorghe", în incinta Mitropoliei Moldovei. Când era timp frumos, făcea câţiva paşi înainte de a intra în catedrală. La 6 şi 25 de minute fix se închina la icoane şi la moaştele Sfintei Preacuvioasei şi Mult Milostivei Parascheva, apoi în Sfântul Altar, unde rămânea în preajma Proscomidiarului până la finalul slujbei. Se purta cu mare rafinament, el, fiu de ţărani, ajuns la demnitatea de arhimandrit, pe deplin meritată şi totuşi prea puţin pentru darurile bogate ce-i fuseseră orânduite de Sus. Purta uniforme curate şi elegante, de bun gust, cămăşi albe, apretate şi întotdeauna culion. În Postul Păresimilor, la Canonul Sfântului Andrei Criteanul şi în Săptămâna Sfintelor Pătimiri adăuga camilafca. Cântecul lacrimilor! Se ruga cu toată inima, pomenea într-un lung şir de nume mai ales pe cei adormiţi, dar şi pe cei vii, într-o taină şi linişte depline. Lăsa atunci ochelarii deoparte, iar când isprăvea, ochii purtau urmele lacrimilor. Era acesta un cântec al lacrimilor! Arhimandritul Partenie Apetrei a fost un om pe care nu-l puteai înţelege deplin. Privirea şi cuvintele aspre folosite prea des pentru cei din jur contrastau evident cu ceasurile multe de rugăciune, cu dăruirea pentru frumoasa cântare, pentru ordine, curăţenie, rânduială şi disciplină. În cei 11 ani cât am stat alături de Cuvioşia Sa, am putut remarca lumina din sufletul monahului, precum şi umbrele prezente în oameni, cum de obicei se arată la vremea înserării, după o zi însorită. Arhimandritul Partenie Apetrei a fost monahul care m-a impresionat cel mai mult în cântări şi rânduieli liturgice. Vocea lui de tenor răsuna cu măiestrie sub cupola Catedralei mitropolitane din Iaşi. La unele Liturghii cânta splendid Axionul pe glasul al III-lea de ierodiaconul Nectarie Frimu, de protosinghelul Varlaam sau de Macarie Ieromonahul, şi Pe Tine Te lăudăm în glasul al V-lea de Gheorghe Scufariu. N-am auzit niciodată mai frumos psalmodiată această cântare în timpul căreia Duhul Sfânt coboară din înălţimi şi sfinţeşte darurile puse înainte pe Masa Sfântului Altar. În ajunul duminicilor şi al marilor sărbători, cânta mereu la strana dreaptă, singur, acompaniat de câţiva părinţi doar la hramul Sfintei Parascheva. De obicei folosea cărţile arhimandritului Victor Ojog şi filade cu Fericit bărbatul pe glasul al V-lea al lui Gheorghe Carp (protopsalt la Mitropolia din Iaşi în prima jumătate a secolului al XX-lea), ori a lui Neagu Ionescu - Bărbatul... - şi altele. Înainte de Anixandare cânta Veniţi să ne închinăm, compoziţie pe glasul al VIII-lea a lui Amfilohie Iordănescu. Multe din cântările Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii au fost transcrise de el în decursul anilor. Dorea, după cum ne-a mărturisit de multe ori, să publice într-un volum un Buchet de cântări psaltice. N-a reuşit în timpul vieţii. La puţin timp după trecerea sa la cele veşnice, prin bunăvoinţa doamnei Maria Barbu din Bucureşti, am reuşit să-i împlinesc această dorinţă arzătoare. La Editura Filocalia a apărut în anul 2009 Antologie de cântări adunate de arhimandritul Partenie Apetrei. Cartea reproduce în facsimil osteneala de o viaţă a părintelui arhimandrit Partenie. Iubea rânduiala şi vechea tradiţie monahală Când am venit la Iaşi, în iulie 1990, arhimandritul Partenie Apetrei se afla în "putere", cu o vitalitate tinerească şi cu un program riguros, pe care-l urma şi-l impunea şi celorlalţi. Era primul la biserică, iubea rânduiala şi vechea tradiţie monahală a Maicii Bisericilor din Moldova. Era un singuratic şi diferit de alţii. M-am tot gândit care să fi fost darul de căpătâi al Cuvioşiei Sale. Un posibil răspuns este acela al cântării frumoase. De altfel, l-am considerat mereu pe arhimandritul Partenie Apetrei ca pe un apreciat profesor al unei adevărate "Academii" liturgice, care a funcţionat la Catedrala mitropolitană din Iaşi, "Academie" pe care n-a înfiinţat-o el, dar i-a continuat existenţa. La această şcoală a fost, cum spuneam, un mare profesor. Cântarea şi vocea inconfundabile, grija pentru rânduiala liturgică, programul respectat şi toate celelalte "daruri" le-a pus în slujba acestei "Academii". Aşa se face că, în acest răstimp, Catedrala mitropolitană de la Iaşi a avut slujitori buni, cunoscători ai rânduielilor liturgice şi iubitori ai slujbelor divine, fiind un exemplu nu doar în eparhie, ci în toată Biserica Ortodoxă Română. La această şcoală nu s-au format doar monahi, ci şi mulţi preoţi de enorie, unii dintre ei făcând ucenicia şi practica liturgică tocmai în acea perioadă. În anii pe care i-am petrecut la Iaşi, părintele Partenie avea o exigenţă evidentă. Puţini, foarte puţini erau cei apreciaţi, şi asta pentru că era greu să ajungă cineva la măsura lui. Ştia locul fiecărui obiect, nu permitea schimbări, se adapta greu acestora şi părea inabordabil la prima vedere. Când stăteai mult alături de el, începeai să-l cunoşti şi chiar să ţi-l apropii sufleteşte. Am avut multe momente când n-am putut să-l înţeleg ori să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu el. Au fost însă şi situaţii când părintele mi se revela într-o lumină care avea ceva din răsăritul soarelui într-o zi senină. Erau zilele bune, când dorea dialogul şi împărtăşea din experienţa lui de-a dreptul interesantă. La Mănăstirea Neamţ, a ucenicit pe lângă şase sau şapte arhierei, arhimandriţi vestiţi şi călugări minunaţi, chipuri care reveneau uneori în discuţiile noastre. Foarte zgârcit în aprecieri, critic, atent la toate şi la toţi, arhimandritul Partenie era un tezaur veritabil, o arhivă ambulantă, un martor preţios al altor vremi. 65 de ani de autentică trăire monahală Arhimandritul Partenie a fost, pentru mine, o mare taină. La el mă gândeam în urmă cu 20 de ani, aşa cum mă gândesc şi acum. Şederea alături de Cuvioşia Sa a însemnat foarte mult pentru mine. De altfel, toţi părinţii de la Iaşi, împreună nevoitori pe acel drum, gândesc la fel. Căutam fiecare în parte să nu-l supărăm cu ceva. Era o "măsură a lucrurilor". Ne raportam la el, revenea fără să vrem în discuţii şi-n toate ecuaţiile. A continuat să rămână aşa şi după întoarcerea sa la Mănăstirea Neamţ, la vremea pensiei, a hodinei şi a pregătirii pentru călătoria în Ţara Veşniciei. Încercat de ani şi de luptă, cu roade asemenea unui pom crescut lângă izvoarele apelor, la sfârşitul unui veac zbuciumat, el s-a întors acasă, să-şi petreacă ultimii ani în liniştea munţilor, să asculte, ca-n tinereţe, susurul pârâului Magherniţa, să-şi îndrepte în fiecare zi paşii către lăcaşul cu candelă nestinsă şi să privegheze ca să-L găsească pregătit Mirele Bisericii. Era unul dintre călugării mari ai Lavrei de altădată, un martor al vremurilor când chinovia avea sute de vieţuitori. Şi-a făcut ucenicia în timpul unei generaţii de faimă, el, copilul orfan, ajungând printre călugării de frunte, stând alături de vlădici şi proestoşi înaintea furtunii care a tulburat viaţa Bisericii, în urma unui nedrept decret ateu. Printre marii călugări ai veacului al XX-lea se numără şi arhimandritul Partenie Apetrei. Cercetătorii istoriei Mănăstirii Neamţ şi ai Bisericii noastre în general vor recunoaşte că biografia acestui monah este una specială, în primul rând datorită celor mai bine de 65 de ani de trăire în cin şi a unei particularităţi aproape legendare. La Catedrala mitropolitană din Iaşi, părintele Partenie Apetrei a vieţuit 41 de ani. Slujitor al catedralei şi mai apoi eclesiarh, Cuvioşia Sa a petrecut cei mai mulţi ani într-o perioadă grea, de mari încercări şi umilinţe pentru Biserică. Când împlinise 51 de ani, a primit harul preoţiei, doi ani mai târziu fiind recomandat Sfântului Sinod pentru acordarea rangului de arhimandrit. Cunoscător al rânduielilor tipiconale, îndrăgostit de muzică şi de slujbele Bisericii Iubitor şi cunoscător al rânduielilor tipiconale, îndrăgostit de muzică şi de slujbele Bisericii, părintele Partenie reprezintă un model de slujire. Slujire de ţinută, îndelungată, autentică, de vocaţie. Aspru la prima întâlnire, tăios în dialog, circumspect în aprecieri, sever ca şef de serviciu, arhimandritul Partenie găsea până la urmă cuvântul bun, un sfat înţelept şi de multe ori o faptă mare, neaşteptată. Devenea, după trecerea timpului, un Părinte. Descopereai înlăuntrul lui o comoară, altceva decât observai la prima vedere. Arhimandritul Partenie Apetrei a iubit podoaba Casei lui Dumnezeu. În rugăciunea Amvonului cerem mereu ca Dumnezeu să-i sfinţească pe cei care iubesc podoaba Casei Lui şi să-i preamărească cu dumnezeiască puterea Sa. Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni, va fi spus monahul ajuns la vârsta psalmistului. Îl umbrise darul smereniei, semna scrisorile şi felicitările simplu: monahul Partenie; observase, cred, cum trec slava lumii acesteia, tinereţile, rangurile şi grija noastră pentru efemer. De aceea e important ce punem în traistă - rugăciuni, lacrimi şi bună agonisită, ca să avem cu ce porni la drum în ziua pe care o hotărăşte Domnul. Când Stăpânul atoate a cerut sufletul arhimandritului Partenie, am lăcrimat, aducându-mi aminte de atâtea întâmplări, bucurii şi tristeţi pe care le-am trăit împreună. Nu pot să spun că iubirea lui a fost fără margini, nici că vieţuirea lui a fost desprinsă din sinaxare, dar pot afirma că părintele Partenie, arhimandritul şi eclesiarhul, a fost un monah râvnitor, strălucitor prin cântare şi slujire, un adevărat profesor de liturgică (cu oarecare carenţe, ca toţi ceilalţi profesori), un om care m-a fascinat şi intrigat în acelaşi timp. Avea ceva din înălţimile Cerului şi din ţărâna pământului, un om cu multe lumini şi cu fireştile umbre care apar în fiecare seară. Nici una dintre zilele luminoase nu are până la capăt strălucirea soarelui. La un moment dat, ne întâlnim cu umbrele nopţii, dar căutăm din nou lumina pe care ne-o va împărtăşi o nouă zi. În urmă cu trei ani, la sfârşit de iunie 2008, mă aflam în depărtata Australie, la întronizarea primului episcop român din acele ţinuturi. La Melbourne, împreună cu părinţii Dosoftei şi Vitalie şi cu toţi cei prezenţi la sărbătoare, i-am făcut cuvenite rugăciuni, cu regretul că n-am fost alături de Cuvioşia Sa în ziua cea din urmă. Au rămas amintirile şi iubirea pe care nimeni, niciodată, nu le poate şterge.