Un text mai puțin cunoscut al părintelui Nicolae Steinhardt

Publicarea lucrărilor părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, „Jurnalul fericirii", „Primejdia mărturisirii”, „Dăruind vei dobândi”, a îmbo­gățit cultura românească și i-a dat o nouă dimensiune. Aceste lucrări au fost mult discutate și analizate, iar în momentul de față ele se bucură de o enormă popularitate. Ele trezesc conști­ințe și arată căi către pace și bucurie. În paginile lor, românii găsesc nu numai frumu­sețe și informație, ci află acolo dragoste și semn. Căci existența părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia a stat - așa cum singur a spus-o și cum a mărturisit-o și în fața Tribunalului Militar care l-a condamnat la treispre­zece ani de muncă silnică - sub semnul unei duble iubiri, fără hotar și fără con­diții: pentru Ortodoxie și pentru neamul românesc.

Toate temele principale din opera scrisă a părintelui Nicolae Steinhardt - care mai apoi au fost dezvoltate și completate - au fost anunțate într-un studiu al său rămas mai puțin cunoscut. Este vorba de „Secretul Scrisorii pierdute”. Încercare asupra unei interpretări rațio­nale a operei lui I.L. Caragiale”, publicat în revista "Ethos” (redactori Ion Cușa și Virgil Ierunca), caietul II, Paris, 1975, pp. 108-151. Studiul cu pricina a fost semnat Nicolae Niculescu, pseudonim folosit de către Nicolae Steinhardt pentru lucrările publicate în Occident în anii comunismului sau difuzate la postul de radio „Europa Liberă” în aceiași ani.

Autorul își începe studiul spunând că el a fost întocmit în amintirea zilelor de exaltare emoțională petrecute într-o celulă de la Jilava în primăvara anului 1960. Erau zilele în care, după ce înfruntase torturi cumplite cu un curaj uluitor, Nicolae Steinhardt primise Taina Sfântului Botez în Ortodoxie, prin mâinile părintelui Mina Dobzeu, într-o celulă din triajul penitenciarului Jilava.

În acest studiu, Nicolae Stein­hardt a căutat să dovedească limpede că piesa „O scrisoare pierdută” nu este o simplă comedie și o extraordinară realizare dramaturgică, ci, în egală măsură, dacă nu mai mult, o oglindă a sufletului românesc. Spunea părintele Nicolae: „Actul al IV-lea este acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit și inimă să-i bată, autorul Scrisorii... saltă peste comedia de mora­vuri… și ne duce cu iuțeală mare, în marș forțat – uimiţi, încântați, emo­ționați (vezi lacrimile) în lumea care nu mai e a unei realizări teatrale, ci a marii arte, unde se decodează sufletul omenesc, în cazul de față cel românesc. Ce-i această lume și care-i punctul din care începe și se arată privitorului? E lumea minunată a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctul magic în care Cațavencu îşi cere iertare și coana Joițica îl iartă. Actul al IV-lea e totul și duce de-a dreptul la izvoarele romanismului” (pp. 112-113).

De aici mai departe, paragraf după paragraf și capitol după capitol, Nicolae Steinhardt explică în ce constă acea lume a esenței românești.

Autorul arată limpede că cele pe care le spu­ne sunt și decla­rații de dragoste (în vorbele lui, „cri de Coeur”) față de Ortodoxie și nea­mul românesc.

În această dublă iubire a lui Nicolae Steinhardt pentru cele de sus, Ortodoxia și cele din realitatea imediată, neamul românesc, se poate vedea desăvârșita înțelep­ciune a unui adevărat creștin. Această dublă iubire nici nu putea fi altcum și este extrem de pilduitoare.

Sunt atât de mulți cei care se grăbesc să vorbească entu­ziaști despre virtuțile cutărei idei şi cutărui sistem și care, cu egal entuziasm, se grăbesc să îi blameze pe oameni. Părintele Nicolae Steinhardt a stat dea­supra acestei ispite. El a știut bine că cel care spune că pe Dumnezeu, pe Care nu Îl vede, Îl iubește, dar care disprețuiește pe fratele lui, pe care îl vede, minte și că, în fapt, un asemenea individ nu lui Dumnezeu se închină, ci unei false imagini zămislite de neputincioasă îndrăznire a propriei imaginații.

În lumea descrisă în actul IV al Scrisorii pierdute, Nicolae Steinhardt spune că românii apar ca popor al dreptei soco­tințe, al judecății chibzuite și al măsurii. Un popor al crești­nis­mului trecut în sânge, care nu a îngăduit teoriilor să înlăture credința. După părintele Nicolae, românii sunt, mai mult decât orice, echilibrați, și asta înseamnă capacitatea de a ierarhiza acți­unile omenești, de a înțelege că până și în interiorul răului există o ierarhie, de a pricepe că adesea, „o împăcare strâmbă este mai bună decât o judecată dreaptă”. Căci dreptatea absolută, scopul dintotdeauna al extremiștilor și fanaticilor, este și rămâne nătângă atunci când nu este înso­țită de milă. Adevărul și Binele nu pot fi abstractizate și idolatrizate, ci trebuie privite complex și în re­lație. Călugărul care a mințit pentru a salva o viață omenească este mântuit, căci a ierarhizat cu dreapta socoteală îndatoririle. Sentimentele pozitive, iertarea, îngăduinţa, înţelegerea, chiar degradate, fac totuşi cu putinţă omenia datorită enormei lor capacități de răspândire și contaminare. Mai mult, cei care sunt și stau înte­meiați pe credință, bun-simț și omenie știu că sub nici o cir­cumstanță nu se cuvine să ucizi sau să degradezi pe aproapele tău. Dimpotrivă, fanaticii în numele ideii ucid și chinuie, căci ei nu au credință care să-i opreasc­ă și să-i facă liberi, libertatea fiind mai ales respectul pentru libertatea celui care gândește altminterea.

Dintr-o asemenea înţelegere, Nicolae Steinhardt afirmă că însușirile românești fundamentale - mila, ospitalitatea, puterea de a ierta - prețuiesc mai mult decât inte­ligența, inițiativa ori îndemânarea. Iar superioritatea lor se vădeşte mai vârtos atunci când oamenii sunt la greu, la ananghie. Iar părintele Nicolae Stein­hardt de la Rohia încheie într-o manieră care stă deasupra oricărei posibilități de a comenta: îÎn scoica aceasta, a unei comedii aprige și ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aici, de pe pământ, din iureșul unor întâmplări mundane, paradisul, a cărui nostalgie nu ne va cruța niciodată”.