Unde duce „nevinovata” clevetire...

Adesea ni se întâmplă să ignorăm lucrurile mici, socotindu-le lip­site de importanță pentru exis­tența noastră cotidiană. Uneori atitudinea în cauză se dovedește a fi corectă, alteori însă este de-a dreptul greșită, întrucât și lucrurile mici au valoarea lor în economia vieții. Aceeași ignoranță se întâmplă să apară și în ceea ce privește dimensiunea duhovnicească a existenței omului, numai că aici disprețuirea lucrurilor mărunte este totdeauna o poziție greșită. Iată un exemplu de acest fel: clevetirea, mai prozaic spus bârfa.

Sfântul Marcu Ascetul spune în Filocalie că trei sunt uriașii care ucid sufletul: lenea, uitarea și neștiința. Însă la fel de bine - totdeauna potrivit tradiției patristice - s-ar putea spune că sunt și trei „pigmei” sau „furnici” care, de asemenea, omoară sufletul la fel de bine ca și uriașii amintiți mai sus, iar aceștia sunt: invidia, ipocrizia și clevetirea. Dar nu numai atât, ci și, așa cum vom vedea în cele ce urmează, fie și numai un singur astfel de „pigmeu”, dacă nu este luat în seamă, va strangula treptat sufletul și-l va pierde, fără ca acesta să-și dea câtuși de puțin seama.

Puțină istorie

Bârfa nu este doar un fenomen modern sau o slăbiciune cu care se cuvine să lupte creștinul, ci este o patimă a cărei origine se pierde în negura vremurilor. Am putea spune că este la fel de veche ca și căderea lui Adam, întrucât aceasta reprezintă efectul unei calomnii aduse de vicleanul „șarpe” lui Dumnezeu, pe care protopărinții au încuviințat-o (cf. Facerea 3, 1-5). De atunci exis­tența bârfei se împletește cu cea a speciei umane și, fără excepție, în toate culturile lumii, această meteahnă a fost stigmatizată pe bună dreptate, întrucât, potrivit cu dedarea la aceasta, i se vădea omului propria calitate. De exemplu, la grecii antici funcționa o bine cunoscută sentință: „Există trei categorii de oameni: cea dintâi, a celor ce discută despre idei; a doua, a celor ce discută despre evenimente, iar cea din urmă, a celor ce vorbesc despre alții”. Doar în modernitate, unde multe lucruri au fost întoarse cu susul în jos, unii psiho-sociologi au început să susțină că bârfa ar avea și calități: transmite informații, unește grupul, ajută la creșterea stimei de sine etc.!

Cu toate acestea este important să observăm lucrurile mai în adâncime, să vedem ce spun oamenii cu experiență, iar nu cei care-și propun să-l țină pe omul modern captiv patimilor sale. Iată în acest sens afirmația dr. psihiatru Ioan Pop: „Bârfa este adicția numărul unu din categoria adicțiilor non-chimice”, fapt ce se vede, de altfel, cu ochiul liber! Însă cultivarea ei implică și o anumită cauzalitate: „Complexele de inferioritate duc la invidie şi invidia duce la bârfă. Oamenii care bârfesc încearcă să-şi mascheze complexele de inferioritate sau să şi le amelioreze, denigrând pe alții, astfel, îmbunătățin­du-și imaginea în ochii celorlalți… Con­cluzia este că bârfele sunt de cele mai multe ori manifestările unei tulburări de personalitate, de caracter”. Iar în termeni ascetici, am putea spune că în bârfă avem indiciul clar al robirii sufletului de o anumită patimă, care a pus stăpânire de-acum asupra respectivei persoane.

Aria de cuprindere

Fenomenul bârfei este atât de des întâlnit astăzi, încât aproape că nu există om care să nu fie atins măcar când și când de acesta. Chiar dacă la unii se insinuează cu mare reținere, la alții a devenit monedă curentă în discuțiile lor, iar pentru cei „avansați” aceasta ajunge să fie o adevărată desfătare de care nu se mai pot dezbăra în nici o ocazie. În ultimele două cazuri probabil nici nu mai este conștientizat faptul că „nevinovata bârfuliță” ar fi o reală problemă de comunicare, o problemă psihologică, ba chiar un păcat, și încă unul cu capacitatea de a te orbi realmente duhovnicește, așa cum vom vedea în continuare.

Clevetirea în Scriptură

Înțeleptul Isus Sirah scrie că bârfa este în stare să distrugă cetăți întregi și să-i lipsească pe oamenii harnici de toată munca lor: „Limba clevetitoare pe mulţi i-a clătinat şi i-a risipit dintr-un neam într-alt neam şi cetăţi tari a surpat şi casele celor mari a stricat. Limba clevetitoare femei vrednice a izgonit şi le-a lipsit de ostenelile lor” (Sirah 28, 15-16). Iar Solomon spune că cel ce bârfește nu poate scăpa de întristare: „Vântul de la miazănoapte aduce ploaie şi limba clevetitoare aduce o faţă mâhnită” (Pilde 25, 23). Regele David însă arată că un mediu în care stăpânește bârfa este cu totul nepotrivit împlinirii poruncilor dum­nezeiești: „Izbăveşte-mă de clevetirea oamenilor şi voi păzi poruncile Tale” (Psalmii 118, 134)

Clevetirea și mântuirea

Potrivit experienței ascetice a Sfinților Părinți, bârfa nu este numai un semn de incultură sau de slăbiciune psihică, ci este o piedică în calea cunoașterii lui Dumnezeu, adică a mântuirii. Mai mult, Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că prin clevetirea celor drepți Mântuitorul este răstignit a doua oară: „Când vezi pe unii îngâmfați că nu rabdă să fie lăudați aceia care sunt mai buni, ci caută să înăbușe adevărul care se grăiește, împiedicându-l prin tot felul de încercări şi clevetiri necuviincioase, înțelege că Domnul e răstignit şi înmormântat din nou de aceștia şi păzit de ostași şi de peceți” (Capete gnostice, 65).

Totuși, în chip paradoxal, Pă­rinții ne spun că putem bârfi, putem disprețui ceva. Putem defăima numai lucrurile trecătoare ale veacului acestuia: slava lumească, bogăția, demnitățile lumești, doar acestea sunt vrednice de disprețul creștinului, pentru ca astfel să poată să-și țină mintea neîmprăștiată în rugăciune și atentă la voia lui Hristos.