Universităţile, cunoaşterea şi credinţa

În Bizanţul secolelor IV-VI, cultura păgână cedează locul unei culturi creştine, care asimilează treptat tradiţiile elenistice şi influenţele orientale. Ştiinţele însă sunt cele care preiau cu deosebire tradiţia elenistică. Sistemul şcolar din imperiu a constituit un factor esenţial în elaborarea unei culturi sincretice. Un rol aparte l-a avut Universitatea din Constantinopol, fondată prin edict imperial (425), unde existau 15 catedre de greacă, dintre care 5 de oratorie şi 10 de gramatică, şi 13 catedre de elocvenţă romană, între care 10 de gramatică şi 3 de oratorie, cărora li se adaugă două de drept roman şi una de filosofie.

În timpul lui Iustinian, care era hotărât să pună capăt tradiţiilor păgâne şi heterodoxe din cultura imperială, universitatea din Atena este închisă (529), iar programele de învăţământ sunt epurate de orice influenţă păgână. Renaşterea culturală începe odată cu domnia lui Teofil (829-842), iconoclast, dar fin intelectual, care a adus în jurul său pe Leon Matematicianul şi pe Ioan Gramaticul, viitor patriarh. În 863, se reorganizează universitatea din Constantinopol (în timpul domniei lui Mihail III, fiul lui Teofil). Principalele discipline ale învăţământului superior reorganizat au fost gramatica, geometria şi astronomia (care era înţeleasă mai mult ca astrologie). În legătură cu activitatea noii universităţi stă activitatea unui cenaclu, îndrumat de marele cărturar Fotie, jurist eminent şi patriarh ecumenic. Acest cerc de intelectuali a elaborat faimoasa enciclopedie Biblioteca lui Fotie, ce conţine rezumate şi excerpte din opere clasice greceşti. În Apus, la sfârşitul secolului al XII-lea, având la temelie câteva şcoli mănăstireşti, ia naştere Universitatea din Paris. Aproximativ în aceeaşi perioadă se înfiinţează Universitatea din Oxford, iar în 1209, cea de la Cambridge. În secolul al XIV-lea apar universităţile de la Praga - 1348, Cracovia - 1364, Viena - 1365, Heidelberg - 1385, apoi la Leipzig - 1409, Basel - 1459. Universitatea era formată din patru facultăţi: arte, teologie, drept şi medicină. Studentul învăţa mai întâi 6 ani la Facultatea de arte şi apoi, după absolvire, putea urma o altă facultate. Facultatea de teologie era cea mai populară, învăţământul dura timp de 8 ani şi se încheia cu un examen şi cu o discuţie publică. În fruntea universităţilor se aflau călugări teologi. Profesorii erau împărţiţi în: profesori inferiori (bacalaureaţi), magiştri şi doctori. În ceea ce priveşte matematica, ea se învăţa la Facultatea de arte, iar problemele de fineţe erau expuse în cursurile de filosofie. Timp de câteva secole, matematica rămâne o disciplină auxiliară pe lângă celelalte catedre, nu există profesori specializaţi. Ulterior, la cursul de matematică se include expunerea primelor cărţi din Elementele lui Euclid, o introducere în astronomia sferică, lecţii de optică, teoria mişcării planetelor, teoria proporţiilor. În Occident, pe lângă universităţi, rolul mănăstirilor rămâne considerabil în dezvoltarea matematicii. Între călugării care s-au ocupat cu matematica aş putea numi pe Maximus Planudes din Nicomidia (1260-1310), Gerbert (născut între anii 930-945 în Auvergne, viitorul papă Silvestru al II-lea), Luca Pacioli (aproximativ 1445-1514), Bonaventura Cavalieri ( 1598-1647). Importanţa şcolilor mănăstireşti şi a mănăstirilor în dezvoltarea matematicii vine şi din faptul că, uneori, sunt singurele care utilizează anumite descoperiri matematice, cum a fost de exemplu abacul. Au scris despre abac călugărul Gerbert, abatele Hermannus Contractus (Invalidul) (1013-1054) de la mănăstirea benedictină din Reichenau, Radulph, fost profesor la şcoala mănăstirească din Laon. Radulph arată că abacul era considerat absolut necesar în muzică, astronomie, topometrie, precum şi în studierea autorilor antici. Înfiinţarea universităţilor semnifică concretizarea aspiraţiei umane spre cunoaştere. Termenul „cunoaştere“ are înţelesuri diferite, metodele realizării ei sunt diferite. Uneori, cumpătarea omului de ştiinţă şi înflăcărarea credinciosului sunt considerate ireconciliabile. Şi totuşi contradicţia dintre ele poate fi depăşită prin cruce. Crucea are două linii: una a inimii şi alta a minţii; una verticală, cealaltă orizontală. În ceea ce priveşte cunoaşterea ştiinţifică, şi ea trebuie să fie revelată. Petre Ţuţea spunea aşa: „Dacă nu cunoşti revelat - prin graţie divină - sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut... Când a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, Newton a zis: «Am fost inspirat». Păi, scrie pe măr, sau scrie undeva, în natură, «legea gravitaţiei»“? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul, autonom şi orgolios, crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat“.