Urmările păcatelor
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia IV, 21, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 107
„Iar dacă cineva - deși Dumnezeu îi arată atâta bunătate și îndelungă răbdare - nu pornește la îndepărtarea treptată a păcatelor, a celor ascunse și a celor văzute, ci privește și stă liniștit, ca și când Dumnezeu ar trebui să se pocăiască; - și arătând mult dispreț (față de bunătatea divină) - adaugă păcate peste păcate, nepăsare peste nepăsare, greșeli peste greșeli, umple măsura păcatelor -, în cele din urmă va ajunge într-o stare de nelegiuire atât de mare, încât nu se va mai putea ridica și fiind dat pe mâna celui rău, se va pierde.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIV, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 170
„Nu disprețui păcatul, pentru că nu simți dureri când păcătuiești, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simți dureri. Și nu simți dureri, nu pentru că nu te mușcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate, nu simte mușcătura. Gândește-te la cei care au conștiința propriilor lor păcate, că se vaită mai cumplit decât cei tăiați și arși cu fierul înroșit; și câte nu fac, câte nu suferă, cât nu plâng și se tânguie, numai ca să scape de chinurile conștiinței? N-ar face-o, dacă nu i-ar durea sufletul! Deci cel mai bun lucru este să nu păcătuiești, iar dacă păcătuiești, să simți păcatul și să te îndrepți. Dacă nu simțim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate?”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din Cărțile 7 și 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 773
„Treziți-vă deci, zice, repede, până vă puteți împărtăși de raza luminii dumnezeiești, ca să nu vă cuprindă întunericul păcatului. Și bine a numit după lumină întunericul (Ioan 12, 35). Căci, după retragerea luminii, vine întunericul.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 463
„Iar ce este ura, auzi de la Ioan, care zice: Cel ce urăște pe fratele său, ucigaș de oameni este și știți că tot ucigașul de oameni nu are viață veșnică (Ioan 3, 15). Îl scoate deci din viață pe cel ce urăște pe fratele său, ca pe un ucigaș de oameni, mai bine zis numește ura de-a dreptul ucidere. Căci cel ce a smuls și a nimicit din sine iubirea față de aproapele și s-a făcut din prieten dușman al lui, cu dreptate se număra între ucigașii de oameni, care păzesc ascunsă față de aproapele dușmănia lor față de cei pe care ei uneltesc să-i omoare. Apostolul arată prin aceasta limpede că nu e nici o deosebire între relele ascunse înăuntru și între cele arătate și văzute.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXVII, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 344
„Pe nimeni, da, pe nimeni nu urăște atâta Dumnezeu, nimănui nu-i întoarce atâta spatele ca omului care poartă ură în sufletul său, ca omului care dușmănește fără încetare pe semenul său. Prăpădul acestui păcat este atât de mare, încât face să dispară chiar iubirea de oameni a lui Dumnezeu.”
Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt ascetic (III), Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 207
„Din moment ce, precum spune Ioan, Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 16), ura este în mod necesar diavolul. Așadar, precum cel care are iubire are pe Dumnezeu, la fel cel care are ura nutrește în el pe diavolul.”
Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, Cartea a III-a, II, 12, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 72, p. 220
„Omuciderea se săvârșește nu numai de mâna celui ce ucide, ci și de sufletul celui ce urăște.”
(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)