Ursitoarele
Urmau să vină ursitoarele. Era a treia zi de când mă născusem. Mama le pregătise masa în tindă, în caz că le era foame. Știa ce pățiseră copiii ai căror părinți nu le dăduseră nimic de mâncare și nu voia să am soarta acestora. Deocamdată n-aveam nici o soartă, trăiam la voia întâmplării, dar asta nu putea să dureze prea mult.
Era musai să intru în rândul lumii, însă n-o puteam face singur, ci numai dus de ele de mână.
Se răciseră bucatele de pe masă și ursitoarele tot nu apăruseră. Poate c-aveau să vină noaptea următoare. Dar nu s-a arătat nici una dintre ele. Măcar aia ce stabilea cursul vieții! Cea care prezicea moartea n-avea decât să lipsească. Lipseau însă, deși intrasem în opta zi de viață, toate, iar după ziua aceasta, nu mai veneau, cum spuneau babele, deloc.
Și eu? Rămâneam fără soartă? Nu mai muream niciodată? Tata întreba despre toate acestea, eu nu învățasem încă să întreb, nu învățasem de fapt nimic din ceea ce aveau de învățat oamenii de mici, încă de când erau de numai câteva zile. Poate că trăiam în locul altui copil. Mă foloseam de norocul lui. Îi împrumutam zilele ca să pot crește mare și, crescând, să-i pot folosi bucuriile și suferințele, înaintarea în vârstă, singurătatea, tristețea, bolile, deznădejdea, dispariția de pe lume.
Cine era copilul pe care îl lăsam fără toate acestea? Aș fi întrebat, dacă știam să pun întrebări, cine era copilul respectiv? Poate că ursitoarele mele nimeriseră la el. Nici asta nu puteam să întreb. Și nu întrebau nici mama, nici tata. Se împlinea a opta zi de când mă născusem, și aveam să rămân fără soartă. Adică fără o viață care să fie a mea, trebuia să-mi potrivesc dorința de a zbura, singurul lucru despre care știam câte ceva încă din burta mamei, cu viața altuia, dacă nu cumva aveau să-mi dea toți copiii de aceeași vârstă cu mine câte o bucățică din viața lor.
Și viața mea? Grămăjoara aia de gânduri ce stătea în dreptul ferestrei cu ochii pe grămăjoara de vrăbii de afară. Cu toate că nu învățasem încă să vorbesc am țipat: Deschide fereastra, mamă! Era în legătură cu zborul la care visam.
Or să intre pe ușă. N-am auzit ca ursitoarele să vină pe fereastră, a răspuns tata în locul mamei. Numai să vină, m-am pomenit zicând în gând. Mi-era poftă să încep să fiu eu. Nu altcineva! Oricât aș fi fost de fericit. Eu, nefericit, dar eu, era tot ce îmi doream în clipele acelea. Ca să se întâmple însă așa, era nevoie de venirea celor trei ursitoare.
Începuse cea de a opta noapte, și ele tot nu apăruseră. Mama umpluse masa cu bucate proaspete. Vinul sfârâia în oală, luându-se parcă la întrecere cu uleiul din candelă. Feștila dădea să se stingă. Ăsta e semn rău, s-a pus mama pe plâns. Să știi că băiatul nostru o să rămână fără soartă. Da de unde! a izbucnit tata și-a ieșit valvârtej pe ușă.
S-a întors după un timp cu trei femei din vecini. Toate bătrâne. Una era cea care îmi tăiase buricul. Ținea în mâini un fus și un caier de lână. A învârtit câteva minute bune fusul, stabilindu-mi în felul acesta cursul vieții, ce părea să fie bun. A doua ursitoare, o țigancă de peste drum, mi-a prezis soarta. La fel de bună ca viața.
Plângeau și mama, și tata, acum. Dar de bucurie. Ursitoarea de la urmă, ce tocmai golise cana cu vin de pe masă, a strigat veselă din tindă: O să trăiască până la vârsta de nouăzeci de ani! Cum nouăzeci? l-am văzut pe tata întristându-se.
Femeia de care depindea anul morții mele s-a răzgândit brusc, spunând: O sută, am vrut să zic! Ce tot vorbești acolo? a luat-o tata la rost. O sută cincizeci e bine? a întrebat ea speriată. Nu e bine deloc! i-a răspuns tata. Două sute, atunci! Ia ieși tu afară! s-a repezit tata la ea. Ștergeți-o toate trei de aici, până nu vă rup picioarele!
Ce faci, omule? a sărit mama să-l liniștească. Ursitoare mai bune decât astea n-o să găsești pe nicăieri. Știi ce? s-a pus el dintr-odată pe râs, în întunericul gros de afară. La mine n-au venit deloc și, uite, sunt tatăl unui băiat care n-o să moară niciodată!