Uşă tainică a dorinţei de a fi creştin

Primirea Tainei Sfântului Botez a fost prefaţată în primele secole creştine de instituţia catehumenatului. Tot cel ce dorea să vină la sfânta luminare trebuia să-şi îmbogăţească viaţa cu dumnezeieştile învăţături, pregătindu-se temeinic pentru a renaşte la o nouă viaţă. Prin această intrare, noul botezat aducea în viaţa sa darurile Duhului Sfânt şi, întărit fiind de acestea, se pregătea pentru anevoiosul pelerinaj către dumnezeiasca Împărăţie.

 

Cu toate că astăzi instituţia catehumenatului a încetat să existe, Sfânta Liturghie încă mai păstrează amintirea celor care odinioară se pregăteau pentru luminare. „Ectenia şi rugăciunea pentru catehumeni (sau cei chemaţi)“ sunt singurele elemente care au rămas actualmente înscrise în rânduiala slujbei euharistice, cu toate că, de cele mai multe ori, ele nu se mai folosesc. În celelalte Liturghii răsăritene, afară de cea a Sfântului Ioan Gură de Aur pe care o folosim cel mai des în Biserica noastră, cele două elemente amintite au dispărut complet, „păstrându-se doar formula de concediere a catehumenilor de odinioară, la care în unele rituri sunt adăugaţi şi penitenţii, păgânii şi cei opriţi de la împărtăşire“ (vezi: pr. prof. dr. Ene Branişte, „Liturgica specială pentru facultăţile de teologie“, ediţia a IV-a, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, p. 217).

Instituţia catehumenatului, statornicită încă din primele veacuri creştine, reprezenta „prima treaptă de intrare în creştinism“. Catehumenii sunt „cei chemaţi“ să asculte şi să primească învăţăturile Sfintei Biserici, însă într-o formă exterioară, fără ca acestea să le fie pe deplin lămurite şi înţelese. Abia după ce primesc Taina Sfântului Botez, după „luminare“, mintea şi sufletul lor se deschid pentru primirea lăuntrică şi înţelegerea deplină „prin experienţă“ a acestor taine. Toate aceste lucruri le avem pe larg lămurite la Sfântul Chiril al Ierusalimului, care explică foarte frumos: „Când se rosteşte cateheza şi un catehumen te întreabă ce au spus învăţătorii, nu spune nimic celui de afară! Căci taină îţi predăm şi nădejdea veacului ce va să fie. Păstrează taina pentru cel care te răsplăteşte! Să nu zică cineva vreodată: Ce vătămare se aduce dacă aud şi eu? Şi bolnavii cer vin. Dar dacă li se dă vin într-un timp nepotrivit, boala se înrăutăţeşte şi se nasc două rele: bolnavul este pierdut, iar doctorul este hulit. Tot astfel şi catehumenul dacă va auzi de la cel credincios: şi catehumenul vatămă, căci nu înţelege ceea ce a auzit, critică cele ce se fac aici şi-şi bate joc de cele spuse; şi este osândit şi credinciosul ca un trădător. Tu stai acum ca la hotar! Bagă de seamă ca nu cumva să spui ceva! Nu pentru motivul că învăţăturile nu sunt vrednice de a fi spuse, ci pentru că auzul nu este vrednic de a le primi. Erai şi tu odinioară catehumen şi nu-ţi istoriseam nimic din învăţăturile de acum. Când vei afla, prin experienţă, măreţia învăţăturilor, atunci vei cunoaşte că sunt nevrednici catehumenii să le asculte“ (Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Catezehe“, traducere din limba greacă şi note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 12-13).

 

Pornind de la această idee, pr. prof. Dumitru Stăniloae merge mai departe şi explică, din punct de vedere terminologic, logica trecerii de la instituţia catehumenatului la statutul de fiu al Bisericii. În acest context, catehetul urcă de la statutul de „ascultător al învăţăturilor creştine“, ajungând în cele din urmă omul care, după ce a fost cercetat de Biserică, se pregăteşte pentru a fi luminat sau botezat. Acum capătă înţelegerea tuturor acelora pe care mai înainte nu le putea înţelege; acum cuvintele dumnezeieşti, după expresia Sfântului Chiril, nu mai răsună în jurul lui, ci în adâncul lui, căci Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el, iar mintea sa a ajuns casă dumnezeiască. Acum i se poate vorbi despre credinţă, despre nădejde, despre dragoste. I se poate explica simbolul credinţei şi i se vorbeşte despre Taina Botezului“ (Ibidem, nota 20).

Pornind de la îndemnul Proorocului Isaia, „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Şterge-ţi răutăţile din sufletele voastre, dinaintea ochilor mei“ (1, 16-17), Sfântul Chiril al Ierusalimului oferă o perspectivă originală asupra dimensiunii ascetico-mistice a Tainei Sfântului Botez. După el, robia cea rea a păcatului este anulată de robia cea bună generată de harul înfierii în Hristos. „Dacă cineva este rob al păcatului - spune Sfântul Părinte -, să fie cu totul gata, prin credinţă, pentru libera renaştere a înfierii! Lepădând robia prea rea a păcatelor, dar dobândind preafericita robie a Domnului, să fie învrednicit să moştenească Împărăţia cerurilor. Dezbrăcaţi prin mărturisire de «omul cel vechi, stricat prin poftele înşelăciunii» «ca să vă îmbrăcaţi cu omul cel nou, reînnoit prin cunoaşterea Ziditorului». Dobândiţi, prin credinţă, «arvuna Sfântului Duh», ca să puteţi fi primiţi «în locaşurile veşnice». Apropiaţi-vă de pecetea cea tainică, ca să fiţi cunoscuţi Stăpânului! Număraţi-vă în turma sfântă şi cuvântătoare a lui Hristos, ca să fiţi orânduiţi în dreapta Lui şi să moşteniţi viaţa pregătită vouă! Cei care au în jurul lor încă asprimea păcatelor sunt în stânga deoarece nu s-au apropiat de harul lui Dumnezeu, dat prin Hristos şi prin renaşterea băii botezului“ (Sf. Chiril, p. 19).

În tradiţia primelor veacuri, Taina Sfântului Botez a fost înţeleasă în două feluri: ca moarte şi ca înviere. Prima abordare, pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?“ (Rm. 6, 3), îşi concentrează justificarea în actul dumnezeiesc al Jertfei Mântuitorului pe Sfânta Cruce. Cea de-a doua, inspirându-se din citatul ioaneic: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu“ (In. 3, 3), aşază Taina Sfântului Botez în legătură cu Învierea Fiului lui Dumnezeu din morţi. Tradiţia siriană îmbrăţişează în mod egal ambele perspective, conturând în jurul lor o frumoasă teologie baptismală. Sfântul Efrem Sirul, de pildă, socoteşte că după cum s-a aşezat peste firea Sa dumnezeiască trup omenesc în pântecele Sfintei Fecioare, „în acelaşi fel se îmbracă cu apa botezului“ (Imnele Naşterii). Aşa se face că „râul în care a intrat Domnul s-a umplut de lumină“ (Despre Biserică), toate „mările, râurile, izvoarele, fântânile şi sursele de apă fiind sfinţite la botezul Său“ (Imne la Epifanie). Mai departe, Sfântul Părinte, folosindu-se de cunoscuta sa expresivitate simbolică, reuşeşte să aducă laolaltă cele două fundamente ale teologiei Sfântului Botez: moartea şi învierea. El afirmă că Mântuitorul şi-a primit botezul păşind în Iordan „ca într-un pântece“ de viaţă dătător. „La botezul Tău, Doamne, izvoarele cu apă au fost sfinţite, făcându-se pântece duhovniceşti neamului omenesc“ (Breviarul Caldean I). 

Frumuseţea simbolismelor teologiei baptismale este oglindită mai ales în rugăciunile liturgice, desprinse din tradiţia siriacă. Iată una dintre ele, alcătuită de Iacob de Sarug: „Slava Ta, Doamne, ne-a mântuit pe noi prin dragostea Ta cea atoate iertătoare. Şi trimiţând spre izbăvirea noastră pe Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce S-a născut fără început şi, părăsindu-şi sălaşul Său cel nevăzut, a coborât şi a locuit în pântece fecioresc, astfel încât să vină pentru a deschide (pe cele încuiate) prin naşterea Sa cea după trup. A rămas nedespărţit cu tine şi a venit întreg până la noi şi, deşi nu a fost întru toate plăcut şi dorit, s-a botezat în râul Iordan, sfinţind pentru noi pântecele apei, pentru a fi pentru noi un pântece sănătos şi plin de putere“. De asemenea, Teodor de Mopsuestia consemnează, într-una din omiliile sale catehetice, că la săvârşirea Sfântului Botez preotul se roagă „ca harul Duhului Sfânt să vină peste apă şi să o facă pântece al naşterii celei duhovniceşti“. În cele din urmă, Botezul este „noua mamă duhovnicească care naşte, în chip spiritual, din pântecele ei pe poporul lui Hristos“ (Severus) sau „mama care îi naşte pe cei nemuritori“ (Iacob de Sarug).