Utopia dialogului şi fantasma spaţiului public

În vara anului 1909, Axinte Frunză, eminent pedagog şi neverosimil cunoscător al limbii latine, pleca într-o călătorie de două luni pe Sfântul Munte Athos. Itinerarul său nu asuma doar forma pelerinajului, ci, în egală măsură, era animat de dorinţa de a inventaria comunităţile monahale româneşti prezente în acea vreme pe teritoriul Republicii Athonite. Mărturiile sale - care prefigurează un proiect similar împlinit de Arhimandritul Ioanichie Bălan în volumul "Pelerinaj la Muntele Athos" - sunt preţioase nu doar pentru privirea istoricului sau pentru atenţia teologului. Într-un loc dedicat recluziunii şi ascezei, accentele practicilor cotidiene ies mai uşor în evidenţă. Aşa cum au arătat-o reprezentanţii tradiţiei ascetice - începând cu cei din pustia Egiptului, din nordul Nitriei (Sketis), până la cei din pustia Palestinei -, absenţa lucrurilor amplifică prezenţa lor.

Aşa se face că, în timpul unei ascensiuni pe vârful Athonului, Axinte Frunză a fost martorul unei scurte discuţii între cei doi monahi care îl însoţeau. Trimiţând către identitatea celui care a întemeiat prima mănăstire athonită, Sfântul Atanasie, polemica a durat suficient de puţin încât începutul acesteia să coincidă cu finalul său. Evocând episodul, Axinte Frunză scria: "Din fericire, la noi patima discuţiilor e necunoscută. La noi, obiceiul hărţuielilor teologice niciodată nu a înflorit ca în Occident. Nimeni n-a rupt lănci pentru întrebarea: câte milioane de îngeri sau alte spirite pot încăpea pe vârful unui ac? Pe noi ne-a ferit Dumnezeu de certuri multe, ne-a ferit şi de discuţii." (Axinte Frunză, Un modern la Athos, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 161). Observaţia lui Axinte Frunză trimite către un fapt care ar trebui să frisoneze gândurile oricărei persoane care îşi reclamă apartenenţa faţă de republica universală a literelor: deşi românilor le este bine cunoscut arţagul, deşi îşi pot ieşi din ţâţânii propriei linişti, le este străină polemica riguroasă, discuţia dusă cu sens până la capăt sau (contra)argumentaţia, în urma căreia tonurile de gri ale lumii pot fi sesizate mai bine. La aproape o sută de ani de la mărturia strălucitului latinist, Horia Roman Patapievici scria că, "dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului" (Horia Roman Patapievici, Despre idei şi blocaje , Editura Humanitas, Bucureşti, 2007). Ca atare, întrebarea pe care nu o putem ocoli este: de unde această inabilitate de a discursiviza? De ce nu suntem în stare să îl ascultăm pe celălalt şi să îi răspundem argumentând prin referire directă la cele spuse de acesta, şi nu prin trimiteri ad hominem ? De ce pertinenţa obiecţiilor este trecută cu vederea? Conjectura pe care o propun este următoarea: spaţiul unei discuţii este, prin definiţie, un spaţiu al intervalului, un spaţiu al întâlnirii dintre protagoniştii polemicii. Acest spaţiu le este comun, fiecare ieşind din propriul sau, din ipseitatea sa, din teritoriul său interior. Jurgen Habermas, unul dintre reprezentanţii teoriei "actelor de limbaj", arăta că în spaţiul intermediarităţii critice şi al întâlnirii discursive sunt demascate prejudecăţile şi sunt nutrite soluţiile necesare reluării acelei comunicări suspendate de apariţia unei probleme. Cu alte cuvinte, fiecare va muri pe limba sa. Cât timp vom rămâne restanţi faţă de exerciţiile spaţiului public, nu vom deprinde arta dialogului, cea care presupune intermedierea discursivă, adică trecerea argumentelor în circuitul reciprocităţii. În România, acest tip de inadecvare faţă de domeniul publicului nu este reflectată doar de firava prezenţă a organizaţiilor non-guvernamentale, ci şi banalul gest al aruncării pe jos a gunoaielor. Acest tip de practică semnalează faptul că spaţiul public este adesea perceput ca fiind al nimănui: nici al meu, nici al tău, nici al altuia. El este, mai de grabă, un non-spaţiu, un teritoriu pe care orice este permis atât timp cât nici o amprentă privată nu îl supune unei identităţi. Or, absenţa, fie şi simbolică, a spaţiului public invalidează orice fel de intermediaritate. Cât timp relaţia nu poate sta decât sub semnul posesivităţii private sau sub cel al autorităţii indiscutabile, dialogul, schimbul de argumente, la fel ca orice tip de trecere coerentă de la unul la altul, rămâne doar o utopie.