Valoarea timpului la Sfântul Ioan Gură de Aur
Să-L rugăm pe Domnul cât mai avem timp; să facem binele, astfel încât şi de viitoarea gheenă nemuritoare să ne izbăvim şi de cereasca Împărăţie să ne învrednicim“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre pocăinţă).
Oricare dintre noi, în fiecare zi, are de înfruntat teribila problemă a timpului; constatăm astfel că ba trece prea repede şi nu avem vreme să facem ceea ce ne propunem, ba atunci când ar trebui să aşteptăm un pic ne pierdem fără excepţie răbdarea în faţa întârzierii. Aşadar, nici scurgerea rapidă nu ne mulţumeşte, nici zăbava nu ne linişteşte, ci dimpotrivă suntem traşi din ambele părţi, ca într-un vertij, spre aşa-numitul stres cotidian. Şi iată cum timpul, care pentru unii se măsoară nu în ceasuri, ci în bani, devine, prin însuşi definitoriul său caracter trecător, un vrăjmaş de temut şi mai cu seamă de neînţeles pentru omul contemporan. Totuşi, Biserica are un anume fel de a privi şi de a valoriza timpul care, după cum se ştie, este una dintre dimensiunile lumii fenomenale, gândită însă, prin însuşi actul creaţiei, într-un raport cu veşnicia şi implicit cu Ziditorul universului. Aşadar, abordarea eclesială se raportează înainte de toate la vrednicia aparte a timpului, văzută în Creştinism ca timp al mântuirii, iar din această perspectivă el ar trebui să fie pus în valoare pe deplin, în fiecare moment începând de acum. Aceasta, întrucât, aşa cum oricine poate observa, timpul este ireversibil şi finit. Vădit este că timpul vieţii e scurt, nu trebuie să ne batem foarte mult capul cu cercetarea şi cu filosofarea asupra sa, întrucât Apostolul Pavel ne spune foarte limpede „că vremea s-a scurtat de acum“ (1 Corinteni 7, 9).
Prin urmare, pierderea fără rost a timpului este o mare pagubă şi un mare păcat, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, care nu se sfieşte să-i apostrofeze pe cei ce-l irosesc, sensibilizându-ne prin zugrăvirea unui crâmpei de viaţă pe cât de simplu, pe atât de convingător, prin faptul că reuşeşte să oglindească în câteva cuvinte întreaga viaţă a omului:
„Aşa cum păţesc slugile cele leneşe care, ducându-se în piaţă să târguiască, lasă însă la o parte scopul pentru care au fost trimise de stăpânul lor, alipindu-se de cei ce stau degeaba acolo şi pierzându-şi timpul fără rost, tot aşa păţim şi noi dacă ne depărtăm de poruncile lui Dumnezeu. Căci şi noi am stat, ca şi acelea, admirând bogăţia, frumuseţea trupului şi alte lucruri care nu ne sunt folositoare cu nimic, după cum şi slugile, în loc să-şi vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile unora dintre cerşetori, iar mai apoi, venind acasă târziu, primesc lovituri de la stăpânii lor. Multe încă uită să se mai întoarcă acasă, luând calea celorlalţi care se poartă într-un mod la fel de necuviincios“ (Omilia 3 la Romani).
De asemenea, în viaţa omului timpul este legat indisolubil de moarte; fiind prin fire finit, încă din primele momente ale existenţei, nisipul scurs din clepsidră arată deodată cu creşterea omului şi apropierea inevitabilă de moarte, în calitate de ultimă staţie a existenţei noastre terestre. Dar, deşi timpul acestei vieţi este finit şi limitat, el are un caracter unic, şi tocmai într-aceasta constă nepreţuita sa valoare; ceea ce se poate dobândi în răstimpul vieţii nu poate fi dobândit retroactiv şi nici după scurgerea lui, dincolo:
„După moarte nu mai există timp de pocăinţă şi în iad sufletul care s-a omorât prin păcate nu mai poate reveni la viaţa cea după Dumnezeu“ (Despre Preoţie).
În concluzie, îndemnul esenţial al Sfântului Ioan Hrisostom, ca şi al tuturor Părinţilor Bisericii de altfel, este acela de a fi totdeauna cu luare aminte; viaţa este presărată cu multe necunoscute, piedici, boli, războaie etc., care pot scurta timpul mântuirii şi este posibil să treacă mult timp şi să nu izbutim în nici un fel mântuirea, de aceea cât avem vreme să ne întoarcem la Dumnezeu şi să nu căutăm în acest timp ceea ce nu-i este propriu, adică odihnă şi desfătare. De asemenea, timpul terestru nu a fost conceput să posede o anume valoare în sine, ci să se afle totdeauna în relaţie cu veşnicia, care este de fapt sensul final al timpului şi al tuturor faptelor de sub timp:
„Acesta este timp de pocăinţă, în vreme ce acela al judecăţii; acesta este timpul nevoinţelor, în vreme ce acela al cununilor; acesta este timpul ostenelii, în vreme ce acela al odihnei, acesta este timpul sudorilor, în vreme ce acela al răsplăţilor… Aşadar, să-L rugăm pe Domnul cât mai avem timp; să facem binele, astfel încât şi de viitoarea gheenă nemuritoare să ne izbăvim şi de cereasca Împărăţie să ne învrednicim“ (Cuvânt despre pocăinţă).