Vasile Voiculescu, omul
Pentru conturarea mai clară a personalităților Bisericii ne ajutăm adesea de mărturiile ucenicilor și-ale celor apropiați. În cazul laicilor, acest proces este mai dificil, dar totdeauna de folos duhovnicesc, mai ales dacă ne referim la cei cu o viață lăuntrică exemplară.
Medicul și poetul Vasile Voiculescu a sfințit adesea locul prin care și-a petrecut zilele grație generozității și credinței sale. Dar nu numai în confrații Rugului Aprins este oglindită personalitatea acestui om, ci și în inima și mintea câtorva apropiați. Ne vom referi în continuare la un mare prieten al lui Vasile Voiculescu (1884-1963), el însuși poet și scriitor cunoscut, mai ales în perioada interbelică, Adrian Maniu (1891-1968). Atașat valorilor tradiționale românești și creștinismului, Adrian Maniu a mai fost amintit la această rubrică în contextul pelerinajului lui Sandu Tudor la Sfântul Munte Athos (Ziarul Lumina din 18 septembrie 2024), despre care a scris cu mare admirație.
Adrian Maniu participă la înmormântarea marelui poet, plecat la Domnul în 26 aprilie 1963, după ce ieșise cu grave probleme de sănătate din închisoare, cu câteva luni mai devreme - ceea ce ne face pe unii să-l numărăm printre martirii Rugului Aprins. Cei prezenți amintesc despre o ceremonie religioasă extrem de modestă, fiindcă puțini mai aveau curajul în acei ani să se alăture, fie și memoriei, fostului deținut politic Vasile Voiculescu. Cu toate acestea, Adrian Maniu - singurul reprezentant (neoficial) al Uniunii Scriitorilor din România - a avut curajul să rostească un cutremurător cuvânt de despărțire încheiat astfel: „Spinarea acestui om care nu s-a plecat în fața nimănui i-a fost îndoită doar de boală și de suferință”...
Același bun ucenic și prieten va fi printre cei care vor contribui la reabilitarea lui Vasile Voiculescu, scriind între altele și articolul pe care-l redăm mai jos - un minunat exemplu de demnitate și, din nou, de curaj, în plin comunism ateu (publicat în revista Luceafărul nr. 44/29 octombrie 1966, intitulat „V. Voiculescu - omul”):
„De cum a apărut - în câteva ceasuri - prima ediție în două volume a nuvelelor scrise de poetul Vasile Voiculescu s-a epuizat.
E drept că nu mult timp a trecut nici de la apariția minunatelor lui «Sonete shakespeariene» (cel mai impresionant omagiu adus de țara noastră la comemorarea mondială a marelui dramaturg englez). Și această carte e greu de obținut la anticariate.
Socot, deci, că vor fi interesante câteva date asupra acestui mare scriitor, a cărui prețuire după moarte, asemenea cu lumina stelei ce s-a stins - acum pe cer se suie - purtând amintirea dureros de curată, în sufletul celor care și l-au apropiat cu adevărat.
V. Voiculescu, despre care însemnăm și care începe să fie prețuit și peste hotare, a fost fiul unor țărani din satul Pârscov de pe malul Buzăului, vestit prin chihlimbarul cu stele, și prin Pietroasa unde măguri străvechi au păstrat comoara Cloștii cu puii de aur.
După tradiția familiei sale, se trăgea din munții Albaniei. Odrasla unor plugari fără pământ și păstori pe turmele altora - a izbutit să absolve Facultatea de Medicină, întreținându-se singur prin școli numai dând meditații, ajungând a fi un medic ce își câștigase faimă printre confrați, și în același timp debutând în preajma lui Vlahuță ca poet - fără declamații și fără pastișări de mode străine, însuflețea o simțire autentic românească.
În acei ani grei când poezia era o floare neplătită, iar medicina o carieră în care mulți întrezăreau numai îmbogățire grăbită - V. Voiculescu nu căuta faimă și nu se lăsa ispitit de chivernisire, ci - la fel cu doctorul Ulieru - a fost ani de zile un conștiincios medic de plasă în lumea țăranilor, refuzând plocoanele fără de care mulți nu consultau și rămânând conștient în menirea de a tămădui dezinteresat pe cei săraci, fără ca din această binecuvântată izbândă să se simtă ispitit a parveni într-o situație politică.
Aceasta în vremea când demagogia electorală ar fi speculat aspectul exterior - o figură de sfânt, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, și un grai blajin ce aducea îmbărbătare suferinzilor, cu sfaturi ce mergeau la inimă! (subl. MV)
Pe acea vreme (...) V. Voiculescu a scris o adevărată carte de medic social intitulată Toate leacurile la îndemână, o carte binevenită și reeditată de multe ori, pentru că era cerută în lumea satelor, unde nu existau pe atunci nici doctori, nici spițeri nespeculanți! Cartea a avut un deosebit răsunet pentru că ajuta pe cetitori să deslușească primele simptome de boală, la toți cei care altminteri mureau cu zile - iar sfaturile cuprinse în carte nu erau o compilație speculativă, ci reconsiderau toate leacurile băbești și vrăcești din străvechime osebind cu pricepere, limpede, pe înțelesul oricui, primele ajutoare firești ce urmau să fie luate «în așteptarea doctorului, care în mai toată țara era zadarnic așteptat!».
Multe mii de bolnavi îi mai poartă cu recunoștință amintirea acestui tămăduitor despre care pot spune că fugea de clientelă, dar se scula în toiul nopților de iarnă ca să aline un chin și lăsa fără plată leacuri gratuite, adică din punga lui, la căpătâiul bolnavilor sărmani! Sub acest aspect l-au cunoscut și l-au iubit și mulți scriitori și artiști care pe atunci erau foarte săraci, îl țin minte, iar glasul doctorului Voiculescu - drag și celor de la Institutul Cantacuzino -, prin râvna lui dezinteresată trezea nu o dată în cei de sus un simțământ de ascultare, pentru o dreptate strigătoare la cer. (...)
Omul de omenie nu și-a făcut niciodată reclamă personală, fugea de onoruri și de toate îngâmfările cu care se împăunau ridicol în ascensiune mulți intriganți de găunoasă nulitate oportunistă. Poetul care nu își vindea nici măcar poeziile, ci le dăruia unor reviste sărace, nu râvnea gloria dramaturgilor, deși (alături de Victor Ion Popa) rămâne unul dintre cei mai originali dramaturgi nejucați, iar proza lui - aceste minunate nuvele de o desăvârșită originalitate abia azi ajung la marele public - după ce ani de zile se ascunseseră ca o desfătare, pe care puțini, foarte puțini intelectuali o cunoșteau.
L-am știut pe Vasile Voiculescu, așa cum l-au iubit Vlahuță și Galaction - Sadoveanu și Iorga. Ba chiar în puținătatea pe care o reprezint ca scriitor, l-am cunoscut mai mult decât ei toți. El rămâne pentru mine scriitorul de seamă care, ca om, a dus cea mai modestă viață cu o intensitate de caracter ce merită să rămână un exemplu strălucit pentru crezul oricărui autentic intelectual. (...)
În moștenirea culturală pe care a lăsat-o literaturii noastre, menită să treacă prin măiestrite tălmăciri în literatura lumii, dăruiește un fermecător mănunchi de flori de neprețuit. V. Voiculescu aduce fără tăgadă cea mai puternică originalitate dovedită în realizări sincere și desăvârșite, iubindu-și neamul și progresul social.
Harurile lui de medic fără arginți îl răsplătesc abia acum deplin, dovedindu-se că l-au ajutat să descopere în străfund sufletesc datine și legende pe care le însuflețește cu poezie umană, așa cum numai adevărații mari prozatori știu să înalțe arta scrisului spre trăinicie de veacuri. În nuvelele sale, aprinde licăr de nestemate ca în podoabele de cult din străvechime, dezgropate din măgurile Pietroasei.
Date biografice despre artistul om bun în toată firea: e îndestul să pomenim că a fost un soț cinstit, sobru și a crescut în școli cinci copii ai lui și un nepot, ca să-i facă oameni! Și a izbutit să-i crească din aprigă și dezinteresată muncă, învingând multe suferințe, din care abia după moarte înflorește cu înstelată lumină, frumusețea gândului nepieritor, împlinind singura adevărată menire a talentului, cu abnegație închinat vieții obștești ca cea mai înaltă bunătate.
Așa trebuie înțeles și iubit pe mai departe, în paginile în care a făurit arta românească fără prihană.”
...Prin rugăciunea și prin întreaga lor viață, martirii și mărturisitorii Rugului Aprins au contribuit, și lucrează și astăzi, întru zidirea lăuntrică a aproapelui.