Sandu Tudor în Sfântul Munte Athos

Punct de reper astral pentru întreaga-i viață, pelerinajul scriitorului și jurnalistului Sandu Tudor la Sfântul Munte Athos i-a rămas permanent la inimă. Nu o dată a revenit, fie în scris, fie prin povestiri adresate celor apro­piați, la acele zile ale anului 1929 când pornise în cercetarea tainelor spiritualității
athonite.

Puțini erau intelectualii români dispuși lăuntric să înțeleagă binecuvântarea unui asemenea pelerinaj. Unul dintre aceștia, poetul Adrian Maniu (1891-1968) - considerat de George Călinescu că, „spiritual, este primul poet bizantinizant, precursor cu un deceniu al lui Lucian Blaga” - urma să scrie cuvinte de laudă la adresa acestui pelerinaj în Sfântul Munte (în articolul Muntele Athos și Premiul Romei, publicat în „Adevărul”, vineri 26 iulie 1929): „În Franța există o tradiție de care, pe vremuri, au beneficiat mulți mari artiști: Premiul Romei. Acest premiu reprezintă o bursă de călătorie la Roma pentru un tânăr care a dat dovada talentului și care e trimis de stat pe vreme mai îndelungată în străinătate pentru ca să desăvârșească o operă de artă. A fost aleasă Roma de către francezi, pentru că acolo comorile Vaticanului și tradiția Renașterii reprezintă un bogat izvor de inspirație. Aceste vilegiaturi pentru împuternicirea gândului s-au dovedit a fi cel puțin tot atât de folositoare cât pentru sănătatea fizică sunt vilegiaturile trupești. Fără a tăgădui foloasele unor astfel de școli libere în orice alt centru de civilizație, semnalăm că un drum nou se deschide pentru artiștii români: la Muntele Athos.

Sfântul Munte este legat de toată tradiția noastră - ca un centru de civilizație zidit și înzestrat de voievozii noștri cu comori neprețuite de pictură, arhitectură și literatură religioasă. El este un adăpost sever în care au fost păstrate comori la fel cu cele care au existat și în țară, dar au fost nimicite în decursul unor veacuri grele în suferințe. Savanți și artiști din toată lumea poposesc [de] ani de zile în acest ținut în care fiecare mănăstire a ajuns să fie un muzeu. Anul trecut, Muntele Athos a fost vizitat de pictorul A.[nastase] Demian, dornic să studieze arta vechilor iconari. La întoarcere el a adus o neașteptată documentare în fru­museți pe care zugravii noștri le-au părăsit. Anul acesta, un tânăr poet Sandu Tudor - autor al unor minunate rugăciuni - a luat și el calea spre acest munte de la care odinioară călătorii se întorceau hagii. (subl. MV). (...) Iată de ce cred că a venit timpul să ne gândim la o îndrumare a artei spre Sfântul Munte. Am fi mai aproape de clasicitatea greacă și de fantezia Orientului, care nu o dată au înviorat arta noastră”.

...Urme concrete ale trecerii prin Athos ale viitorului întemeietor al Rugului Aprins pot fi găsite în scrierile sale publicate inițial în revista Gândirea (1930), reluate în volumul semnat Ieromonahul Daniil Sandu Tudor, Scrieri (I) (Editura Christiana, București, 1999). Dar o cercetare mai atentă va aduce și alte asemenea „amprente”.

Ajuns eu însumi la Sfântul Munte, am avut acces, prin bunăvoința regretatului părinte Gherasim Mariș, de la Schitul românesc Prodromu, la cartea de onoare a așezământului. După ce mi-a fost arătată cu firească bucurie pagina pe care Sandu Tudor a notat câteva gânduri, am descoperit împreună, în același volum, alte câteva semnături ale unor membri ai Rugului Aprins. Cuvântul lui Sandu Tudor scris în cartea de onoare a Schitului Prodromu este acesta: „Fie ca Dreapta Credință pe care de veacuri au mărturisit-o strămoșii noștri să fie ridicată la strălucirea și mărturisirea neștirbită din vremurile de aur. Numai Dragostea Celui [de] pe lemnul Sf. Cruci va birui în noi și în lume răul. Sandu Tudor. 26. VII. [1]929”.

Să observăm împreună admirația și încrederea de care se bucura poetul Sandu Tudor, căci însemnarea de mai sus este concomitentă cu articolul confratelui său, Adrian Maniu: 26 iulie 1929!...

Însemnările athonite ale lui Sandu Tudor sunt laconice în informații concrete, dar încărcate de sensuri spirituale (vezi volumul Scrieri (I), p. 118): „Cu cât ești un mai adevărat închinător și umbli mai multă vreme prin țara aceasta a pust­niciei adevărate, cu atât descoperi mai vie, mai reală asprimea binecuvântată a locului, care te oprește la tot pasul, te încetinește din umblare și te îndeamnă și te aduce fără voia ta la rugăciune. Grădina Maicii Domnului nu se poate de fapt vedea în goană, în pas tineresc, ci cu anevoie și mătanie trebuie să o măsori. Ceea ce ne-am obișnuit să numim un drum, așa cum l-am cunoscut noi în lume, nici nu există în tot Muntele Sfânt. Drumurile aici sunt sau niște poteci râpoase și sparte în bună parte de-a dreptul prin marmura tăioasă și la tot pasul încolțată, cotind la întâmplare și nebănuit ținuturi sterpe cu înfățișări ciudate, asemenea acelor priveliști de prin fundul icoanelor bizantine, și care zugrăvite ar părea o neverosimilă născocire, a unei anume închipuiri mistice, aci se resfiră în mănunchi și se sleiesc în neant, într-o adevărată rătăcire sau se înfundă de niște stane mari prăvălite peste care trebuie să te cațeri. Sunt și drumeaguri făcute mai de-a dreptul, de mâna omului, potrivite și îndreptate. Cu lățimea cam cât trebuie să umble un catâr și doi oameni alăturea și pietruite cu bolovani mari, niște bolovani albi și destul de rari, ca niște căpățâni mari de om. Parcă ai călca pe niște chipuri tocite de fețe omenești. Ca să umbli, îți trebuie să treci din țeastă în țeastă, cu grijă să nu luneci pe pleșuveala ei albă. Dar sunt și drumuri care te poartă de-a dreptul prin scaieți și plante înțepătoare, sau pe acolo pe unde apele din munte s-au grăbit să-ți pună înainte pietrișuri dureroase și nesigure de prund”.

Astăzi, la aproape un secol de la această descriere, Muntele Athos este în pline transformări: chiar dacă majoritar nu sunt asfaltate, drumurile sunt suficient de late ca să poată trece unul pe lângă altul două camioane și, în general, se circulă numai cu mașini 4x4. Doar cei care au tăria să-l străbată per pedes apostolorum, eventual pe cărări, mai pot înțelege oarecum ascetismul Athosului de odinioară.

Se pare că viitorul părinte Daniil Sandu Tudor a avut pe Athos cel puțin o întâlnire esențială, anume cea cu părintele Antipa Dinescu, uriașă personalitate a monahismului ortodox românesc și athonit, pe care îl zugrăvește cu vădit talent (p. 119): „Părintele Antipa e o namilă blândă de călugăr, poartă o față de sihastru adevărat, lungă și adâncită, cu privirile fugite în orbite, cu răsfirare spumoasă de barbă curată, albă și lungă și răsfirată. Are un trup înalt, uscățiv și ciolănos, pierdut printre cutele îmbelșugate largi ale straielor lui călugărești. Are mâini mari cu degete mari și groase și picioare mari. Miroase ca o cădelniță veche, a tămâie și smirnă, dar blând. La început fața aceasta neobișnuită și stinsă, care te izbește, nu spune totuși nimănui nimic. Nu ai în fața ta decât o liniște gălbuie, culoarea de pace străvezie, cum e chihlimbarul galben stins. E culoarea foamei îndelung biruite și a ostenelilor rugăciunii, a nopților lungi de nesomn petrecute în liturghie și citanii la lumina tainică a făcliilor puține într-un paraclis strâmt și plin de fum”. Iar Sandu Tudor rezumă astfel întâlnirea sa cu părintele Antipa Dinescu: „Nu pot să uit puternicul simțământ de măreție și cucernicie trezit în mine de grijile și amănuntele evlaviei înălbitului sihastru și ale celor patru ucenici ai săi”.

„Am fost la Sfântul Munte Athos, de unde mă întorc cu o bogată experiență care va avea puternice urmări în viața mea de mai târziu”, avea să noteze peste ani, într-un memoriu, în plin comunism, Părintele Daniil Sandu Tudor. Indubitabil, vom constata ulterior, una dintre rădăcinile Rugului Aprins este viguros împlântată în fertilul teren duhovnicesc al Sfântului Munte Athos.