Vechile duşmănii

Într-un interviu recent, o foarte populară cântăreaţă de muzică pop a apărut purtând o pereche de coarne, intrigată de apariţia lor interlocutoarea a întrebat-o despre ce este vorba. Foarte nonşalant, cântăreaţa a spus că ele erau acolo dintotdeauna, doar că acum se văd şi că a aşteptat până la lansarea albumului "Născută aşa" pentru a le arăta tuturor. Evident, respectiva cântăreaţă, deşi foarte tânără, are deja o impresionantă istorie de gesturi, coafuri şi ţinute ciudate, care evident fac parte dintr-o strategie de promovare agresivă şi controversată care contribuie se pare decisiv la succesul ei mai ales printre adolescenţi.

Nu e prima dată când în domeniul muzical strategiile de promovare urmează această cale, de la melodii cu conţinut explicit până la ţinute de scenă monstruoase, simpatia pentru diavol este foarte prizată în mediul artistic, fiind un fel de stindard al, culmea, libertăţii de exprimare. Care este legătura dintre diavol şi libertate rămâne de discutat, dar în relaţia cu omul, diavolul numai libertate nu aduce. Cu toate acestea, asocierea diavolului cu libertatea este foarte agresiv promovată. Se sugerează că o societate liberă este în mod necesar o societate "satanistă" şi adversarii "satanismului" sunt adversarii libertăţii. Pe de altă parte, libertatea înseamnă a depăşi vechile prejudecăţi şi a da la o parte vechile superstiţii, omul pentru a fi liber trebuie să "scape" de satana, dar şi de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, libertatea este asociată cu orice altceva, dar nu cu Dumnezeu. În cartea sa "Partea diavolului" scrisă în Elveţia în timpul guvernării lui Hitler, Denis de Rougemont spune că cea mai bună strategie a diavolului este să pretindă că nu există. De vreme ce diavolul nu există, omul poate face ce doreşte fără a exista riscul de a-şi pierde sufletul şi de a ajunge sub stăpânirea satanei. Pentru a avea succes cu această strategie, diavolul trebuie să distragă atenţia omului modern în aşa fel, încât acesta să nu se uite exact acolo unde el se ascunde. Ca urmare, sub pretextul jocului, exoticului, imaginaţiei şi al libertăţii de exprimare, construieşte o serie de personaje exterioare groteşti, ridicole sau pur şi simplu de prost-gust parcă pentru a-şi sabota propria imagine, dar de fapt toate aceste personaje au în comun faptul că fac doar ce vor ele şi nu le pasă de nimic altceva. Nu acolo se află însă diavolul, aceste personaje sunt doar oglinzi, dar ele oglindesc ceva, pentru că diavolul nu poate minţi până la capăt, altfel omul nu ar avea nici o şansă. Ele oglindesc locul unde se află de fapt, şi anume în sufletele oamenilor. Pe vremuri, diavolul era exterior omului, stătea în smârcuri, în pustie, departe de oameni. Acum oamenii părăsindu-l pe Dumnezeu au devenit liberi pentru a fi "ocupaţi". Aşa că diavolul s-a strecurat în interiorul lor, în sufletele lor. Acolo se ascunde cel mai bine. Iar ca să nu îl cauţi, te deturnează, dar nu te minte decât parţial. Dacă te-ar minţi total ai avea o scuză, ai fost păcălit şi nu puteai să îţi dai seama. Dar el nu vrea asta, el vrea ca tu să fii osândit, aşa că se face cunoscut. Tu l-ai luat în glumă şi ai râs de el, şi ai spus: nişte prostii, aşa mai fac unii rost de bani, nişte artişti excentrici. Dar nu te-ai uitat la tine că tu însuţi faci la fel, că tu însuţi faci numai ce vrei tu chiar dacă asta înseamnă suferinţa celor din jurul tău. În sensul ăsta oferă diavolul "libertatea": să faci ce vrei tu fără să îţi pese de nimic. Dar nu asta e libertatea, a face doar voia ta te pune inevitabil într-un război cu toată lumea, iar în război nimeni nu e liber. Libertatea vine atunci când iubeşti şi din iubire faci şi voia altuia. Fără iubire, celălalt este doar un monstru care vrea să te stăpânească. Dar nu puteaţi spune că nu ştiaţi deja asta. Doar vă uitaţi la televizor.