Versuri „depăşite“

Când eram copii, învăţam versurile lui Eminescu: „Tu eşti Mircea?“ „Daâmpărate!“ „Am venit să mi teânchini...“

Ne încânta răspunsul: „…Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierţi…“. Cuvintele sunau eroic, de la sine înţeles că se vorbea româneşte şi nu ne întrebam dacă Baiazid cunoştea limba noastră. Totul ne impresiona profund. Aveam în faţa ochilor tabloul celor doi care se înfruntă: cel puternic, doritor de cuceriri şi victorii, cel slab, care îşi „apără sărăcia şi nevoile şi neamul…“, care are dreptatea de partea lui. Şi-l iubeam şi pe Eminescu. Pentru noi, el era Poetul, poetul nostru al tuturor. E drept, nu aveam computere şi nici habar despre procesoare, hard disk-uri sau…, sau …, sau… nu aveam. Eram, cum spun, nişte copii naivi şi impresionabili, care luau în serios ceea ce le spuneau cei mari. Mă întreb, cam cum ar suna astăzi dialogul de mai sus? Limba românească nu se mai poartă. Poate că Baiazid n-ar ţine neapărat la acest amănunt, nici în diaspora ţările gazdă nu interzic limba românească (Serbia constituie o excepţie nefericită), dar, oricum, n-ar fi chic să fie folosită… Nici dragostea de locurile natale nu se mai poartă. Ce înseamnă aceste sentimentalisme demodate astăzi, când globalizarea este semnul modernităţii, al progresului, când îşi întinde mantia sa ocrotitoare peste tot Universul? Doar că, uneori, mantiile ocrotitoare împiedică lumina soarelui să ajungă la noi… Departe de mine gândul de a exulta patriotisme exclusiviste. Toţi, oricum ne numim şi unde ne aflăm, suntem egali în faţa legilor omeneşti şi suntem egali în faţa lui Dumnezeu. Biblia foloseşte des cuvântul „neamuri“, „neamurile toate“, cărora li se adresează şi aşa trebuie să fie. Dar într-un cor, multitudinea vocilor, fiecare cu coloritul ei, dă armonia şi muzicalitatea. Fiecare voce, să nu uităm asta. Zilele trecute, o colegă de serviciu a fiului meu, rusoaică de origine, l-a întrebat dacă numele „Ilenuţa“ este un nume românesc. Aşa bănuia ea. „Da“, i s-a răspuns, „este cât se poate de românesc, atât numele Ileana, cât şi diminutivul Ilenuţa“. Colega, o specialistă de înaltă calificare, vorbind perfect limba germană, adaptată desăvârşit la societatea în care trăieşte, a revenit peste câteva zile relatându-i că a fost curioasă să ştie. O prietenă de-a ei se numeşte Ilenuţa, dar evită să spună ce naţionalitate are. Cu greutate a recunoscut într-o nemţească scâlciată că da, e româncă, dar că atât ea, cât şi părinţii ei se feresc să mărturisească acest lucru, pentru că le e ruşine să se afle. Colega fiului meu l-a întrebat: „De ce? Poţi să-mi explici? De ce îi e ruşine? Şi noi, familia mea, vorbim acasă numai ruseşte! De ce să ne fie ruşine?“. Nu de mult, într-o şedinţă a consiliului parohial al unei biserici dintr-un oraş francez, o tânără doctoriţă ne-a declarat cu mândrie, celor de faţă, că cei doi băieţi ai ei, unul de zece şi altul de opt ani, „nu cunosc deloc limba românească, „noi vorbim în casă numai franţuzeşte“. Cu câtva timp în urmă, la o recepţie, gazda mi-a spus că mai este o româncă de faţă şi mi-a făcut cunoştinţă cu ea. Tânăra doamnă, purtând un nume ilustru, care se întâlneşte în manualele de istorie, mi-a cerut să vorbim nemţeşte, pentru că „nu ştie limba română“. Mă opresc aici. Dacă aş continua, lista de exemple ar depăşi cu mult spaţiul pe care îl am la dispoziţie. Oare de ce? N-aş putea să dau un răspuns. De fapt, aş putea să dau un răspuns, dar numai cel pe care-l cred eu valabil. Nimeni nu poate pătrunde în mintea altuia, nici nu se poate identifica cu altul. Fără îndoială, trebuie să înveţi limba ţării în care trăieşti, trebuie să te adaptezi regulilor de viaţă, societăţii din care începi să faci parte. Este firesc şi e o datorie izvorâtă din etica existenţei. Dar de ce aruncăm peste bord credinţa, tradiţiile, identitatea noastră naţională, structura sufletească, spiritualitatea în care am crescut şi ne-am format? De ce încercăm să ne strecurăm în alta, care ne este străină, care nu ne aparţine, pe care n-o vom putea niciodată asimila esenţial? De ce să ne ruşinăm de ceea ce suntem? Azvârlim hainele pe măsura noastră şi ne înghesuim în altele care ne sunt fie prea largi, fie prea înguste, plesnind pe la cusături sau fluturând ca nişte sperietori din câmp. Şi întrebarea cea mai gravă: ce fac acolo, în mijlocul diasporei, cei care, prin formaţia lor, prin menirea, nu spun „meseria“, pentru că e mai presus de o meserie, ar trebui să îndrume, să deschidă drumuri pe care să putem înainta spre o plenitudine reală? Care sunt acolo tocmai pentru a veghea la integritatea, la sănătatea noastră sufletească, la certitudinea că, fie chiar şi în singurătate, nu suntem singuri. În cartea sa, „Lâ Histoire comme Systčme“, celebrul gânditor spaniol, Ortega y Gasset, spune: „A rupe continuitatea cu trecutul, a voi să începi totul iarăşi înseamnă a coborî omul pentru ca să-l imite pe orangutan…“. În preajma anului 1860, un francez, Dupont-White, a avut curajul de a proclama: „Continuitatea este unul dintre drepturile omului; este un omagiu adus la tot ce îl deosebeşte de animal“. Cer iertare celor care au acest curaj, pentru care continuitatea nu este o vorbă goală. Din fericire, sunt mulţi trăitori în diaspora care şi-au construit o viaţă demnă, dar nu şi-au întors faţa de la limba, de la credinţa, de la tot ce îi defineşte ca purtători ai spiritualităţii noastre, de care nu avem de ce să ne ruşinăm. Rândurile de faţă nu li se adresează lor. Dar avem toţi curajul acesta?