Vestea minunată, întâmpinarea și bucuria sărbătorii Nașterii Domnului
În ziua a 20-a a lunii decembrie începe înainteprăznuirea marii sărbători a Nașterii Mântuitorului. Praznicele Împărătești au zile de înainte-prăznuire și zile de după prăznuire, care se încheie cu Odovania (finalul sărbătorii).
Sărbătoarea Nașterii Domnului e anunțată de Postul numit al Crăciunului și de câteva zile de înainte-prăznuire, începând cu ziua pomenirii Sfântului Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei, unul dintre marii Părinți pe care i-a avut Biserica în perioada de lucrare și misiune a începutului ei.
Nu este întâmplător faptul că se cere o pregătire specială pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Înainte ca Moise să poată primi un semn de la Dumnezeu, de demult, în istoria Vechiului Legământ, a postit vreme de 40 de zile și 40 de nopți. Dorea în mod deosebit să-L vadă pe Dumnezeu pe care Îl urmase și-L ascultase. Dorința de a-L vedea pe Dumnezeu a rămas neîndeplinită. Nici Moise, cel care s-a pregătit îndelung, nici Ilie, care era drept și temător înaintea lui Dumnezeu, nu s-au învrednicit să-L vadă pe Dumnezeu. Mai târziu, și unul, și celălalt aveau să-L întâlnească pe Unul din Treime, pe Fiul lui Dumnezeu Care s-a făcut Om, pe muntele Tabor, vorbind cu El, după cum ne spun cuvintele Sfintei Evanghelii (Matei 17, 1-17). Cei care de demult au primit mângâierea trimiterii unui Răscumpărător, Care avea să vină la plinirea vremii (Galateni 4, 4), în zilele când, la Betleem, Fecioara Maria L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu.
În Duminica dinaintea Naşterii Domnului ascultăm la Sfânta Evanghelie genealogia Mântuitorului cu trei rânduri de câte paisprezece neamuri, amintite prin câte un nume, care arată că Mântuitorul Hristos provine din neamul lui David, ceea ce era o negrăită cinste pentru evrei. Toate neamurile, de la Avram până la David, de la David la strămutarea în robia Babilonului și de la robia Babilonului până la Nașterea Mântuitorului Hristos, reprezintă un timp al pregătirii și așteptării venirii Răscumpărătorului lumii. Multe dintre persoanele consemnate de Sfântul Evanghelist Matei în pericopa acestei duminici ne sunt cunoscute ca fiind oameni drepți care L-au iubit pe Dumnezeu cu toată ființa lor, arătând credință și fidelitate față de El. Întâlnim și persoane care au avut o viață zbuciumată și moralitate clătinată, iar unele nume pomenite în genealogia Mântuitorului sunt străine de neamul iudeilor.
Toate arată, pe de o parte, că Mântuitorul Hristos provine din seminția dreaptă a lui Israel, din cei care L-au iubit pe Dumnezeu, Avram, Isaac, Iacov, David și seminția lor, având pentru iudei cea mai strălucită reputație. Pe de altă parte, prezența celor care au greșit și a unora care erau străini de neamul iudeilor arată că Mântuitorul Hristos a venit în lume să-l mântuiască pe omul cel pierdut, căzut în păcat.
El a coborât din slava Preasfintei Treimi și s-a făcut rob, ca să ne izbăvească pe noi din negura păcatului și să ne mântuiască. Dacă Evanghelistul Matei pomenește doar numele cele mai importante, un Sinaxar elaborat, cum este cel al Bisericii Constantinopolului la sfârșitul mileniului I, scriitori bisericești și Sfinții Părinți vorbesc despre multe alte persoane care s-au arătat a fi vrednice de chemarea aceasta, deși nu erau din neamul iudeilor. Amintirea celor cunoscuți, cum au fost Avram, David, Zorobabel, care i-a adus din robie și a rezidit Templul din Ierusalim, arată cât suntem de îndepărtaţi de Dumnezeu. Observăm că doar câteva nume din cei străini de neamul ales al iudeilor s-au învrednicit să fie trecuți între strămoșii Mântuitorului Hristos, în sensul mai larg al cuvântului, așa cum a fost dreapta Asineta, soția lui Iosif cel Preafrumos, ori Maria, sora lui Moise. Sunt amintite Rut moabiteanca și văduva din Sarepta Sidonului, care, deși avea o singură măsură de făină și puțin untdelemn într-un vas, l-a primit pe prorocul Ilie și l-a găzduit timp mult în casa ei, precum și alți oameni drepți pe care îi pomenim alături de numele cunoscute ale istoriei Vechiului Legământ.
Partea a doua a Evangheliei vorbește despre Nașterea Mântuitorului Hristos. Se amintește despre îndoiala lui Iosif, care o luase pe Maria de la Templu și nu înțelegea taina petrecută sub ochii lui. Regulile viețuirii poporului iudeu în perioada despre care vorbim erau aspre și stricte. Dacă o tânără era necăsătorită și urma să nască un prunc, risca să fie omorâtă cu pietre. Văzând că Maria se pregătește să nască un prunc, se gândea să o lase în ascuns, pentru a nu provoca un scandal și pentru a o proteja. Pe când asemenea gânduri de îndoială se abăteau în inima lui, a avut un vis, în timpul căruia îngerul Domnului i s-a arătat și i-a spus: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20). Iosif nu știa că îngerul Domnului i se arătase mai înainte Fecioarei Maria și i-a spus: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Luca 1, 35).
Iosif avea să înțeleagă că ceea ce s-a zămislit în pântecele Fecioarei Maria era de la Duhul Sfânt. Părinții Bisericii spun că nici până la Mântuitorul și nici de la Mântuitorul încoace nu am avut o asemenea veste bună, că Fiul lui Dumnezeu avea să Se nască din fecioară, fără tată din mamă cum de demult, înainte de toți vecii, Se născuse din tată fără mamă, fiind Dumnezeu mai înainte de veci, iar la împlinirea vremii S-a făcut Om, ca pe om să-l ducă la Dumnezeu.
Evanghelia acestei duminici ne pregătește pentru întâmpinarea marii sărbători a Nașterii Domnului, pentru că Mântuitorul Hristos vine din nou ca să găsească loc în inimile noastre, în casele noastre, deși trebuie să recunoaștem că atitudinea noastră față de El este, de cele mai multe ori, nepotrivită, iar atmosfera de acum, asemănătoare celei din Betleem: unii s-au bucurat de nașterea Lui, iar alții se tulbură; cum odinioară Irod s-a tulburat și împreună cu el tot Ierusalimul. Atmosfera de bucurie a unora era, pe de o parte, înnourată de atitudinea celor care nu s-au bucurat de Nașterea Lui.
În ceea ce privește viața Sfântului Ignatie, trebuie să precizăm că informațiile pe care ni le oferă Antichitatea creștină despre el nu sunt numeroase. Ne vorbesc despre el în puține cuvinte Irineu, Origen, Ieronim, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile și, de asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, care îl laudă într-o cuvântare. Numele său, Teoforul, a fost interpretat în două feluri: cel care a fost purtat de Dumnezeu sau cel care poartă pe Dumnezeu.
Conform tradiției, Ignatie a fost copilul pe care Mântuitorul l-a luat în brațe pentru a-l da pildă de smerenie ucenicilor.
În al doilea sens, Sfântul Ignatie Îl purta în inimă pe Hristos, ceea ce ne arată de fapt și o tradiție pioasă, ce a reținut faptul că leii care l-au sfâșiat la sfârșitul vieții nu au mâncat inima sfântului, iar după martiriul lui au fost văzute înscrise pe inimă tocmai litere de aur care formau cuvântul Teoforul.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Ignatie i-a cunoscut pe Apostoli și că a fost hirotonit Episcop al Antiohiei de Sfântul Apostol Petru, fiind al doilea episcop al acestei cetăți.
Origen ne spune că era al doilea Episcop al Antiohiei, iar Eusebiu îl prezintă ca al treilea după Evodiu. În Constituțiile apostolice este consemnat că Sfântul Ignatie a fost hirotonit Episcop de Sfântul Apostol Pavel.
Eusebiu așază episcopatul Sfântului Ignatie între anul I al lui Vespasian și anul al X-lea al domniei lui Traian, adică între 70 și 107 după Hristos, deci aproape 40 de ani.
Istoricul Socrate, în Istoria Bisericii, ne spune că Sfântul Ignatie a introdus în Biserica pe care o păstorea cântarea antifonică a Psalmilor și că această practică a trecut și la alte Biserici.
Misiunea sa a fost una specială. Glasul lui s-a făcut auzit cu putere nu doar în eparhia pe care o păstorea, ci și în toate bisericile comunității locale din apropiere sau de departe, pe care le îndemna să trăiască în iubire și unire în jurul arhiereului, chipul pământesc al Episcopului cel Mare, Mântuitorul Iisus Hristos.
Acolo unde este episcopul, spunea el, acolo este Iisus Hristos, acolo este Biserica sobornicească, încredințarea vieții veșnice. Rămâneți uniți în jurul episcopilor, îi îndeamnă el pe efeseni, așa cum Biserica este unită în jurul lui Hristos și Mântuitorul Iisus Hristos este una cu Tatăl, ca toate acestea să fie în înțelegere întru unire. El le poruncește ucenicilor să fugă nu numai de ură și de certuri, ci și de orice fel de dezbinări, căci acestea sunt rădăcina tuturor relelor. Astfel întăriți în înțelegere și dragoste unii față de alții, adevărul se va sălășlui în ei, iar Biserica, precum o cetate cerească, va rămâne curată și cu neputință de atins de molipsirea ereziilor. Sensul cuvintelor Sfântului Ignatie formulează astfel principiile neschimbate privind natura Bisericii, instituția Episcopatului, rolul Adunării Euharistice, relațiile dintre Biserica locală și cea universală.
La urcarea sa pe tron, în anul 89 d.Hr., Traian i-a îngăduit pe creștini, fiind preocupat de războaiele cu barbarii, dar în urma unor victorii împotriva sciților și dacilor a hotărât să-i oblige pe toți supușii imperiului să se închine idolilor împăratului, sub amenințarea pedepsei cu moartea. Prin 113, după alții 117, el a pornit într-o campanie înspre Armenia și Parția. Pe drum s-a oprit pentru o vreme în orașul Antiohia, unde s-a declanșat o prigoană locală împotriva creștinilor de bază.
Simțind că acela era și momentul mărturisirii lui, Sfântul Ignatie s-a înfățișat de bunăvoie înaintea împăratului și a răspuns cu îndrăzneală la întrebările acestuia:
- Ești deci ucenic al Celui răstignit sub Pilat din Pont?
- Sunt ucenicul Celui Care a pus pe cruce păcatele mele, Care a călcat în picioare pe diavolul și toate uneltirile lui, a răspuns sfântul.
- De ce te numesc Teoforul?
- Pentru că Îl port în mine pe Hristos Cel viu.
- Atunci cel care Îl poartă în el pe Răstignit să fie dus la Roma în lanțuri și să fie aruncat leilor pentru distracția poporului, a poruncit împăratul.
Cu o bucurie pe care unii nu au înțeles-o, slujitorul Domnului a sărutat lanțurile care îl cuprindeau, numindu-le preascumpele mele mărgăritare duhovnicești. Apoi și-a luat rămas-bun de la comunitatea pe care o păstorea și i-a sfătuit pe ucenici să-și schimbe lacrimile în cântări de bucurie. A pornit pe jos împreună cu alți prizonieri, escortat de o corhotă de zece soldați cruzi și nemiloși, pe care i-a numit în scrierile lui leoparzii care l-au mâhnit cu relele lor purtări.
Scrierile lui vorbesc despre unitatea Bisericii, unii teologi din Apus și din Răsărit aveau să îl și numească doctor al unității. Unitatea aceasta se păstrează, în primul rând, prin supunerea și ascultarea creștinilor de episcop, care este centrul vieții bisericești, apoi prin păstrarea adevăratei credințe și fuga de învățăturile ereticilor, pe care Ignatie îi numește fiare cu chip de om, lupi, câini turbați care mușcă pe furiș, și, de asemenea, unitatea se păstrează prin viețuirea în Hristos.
În Epistola către romani, Sfântul Ignatie oferă exemplu cutremurător aflând că unii dintre frații lui de credință, din Roma, aveau să-l împiedice pentru a nu ajunge la martiriu: „Mă tem însă ca dragostea voastră să nu-mi facă nedreptate. Vouă vă este ușor să faceți ce voiți, dar mie îmi este greu să dobândesc pe Dumnezeu dacă voi nu mă veți cruța. Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă lingușiți fiarele, ca ele să îmi fie mormânt și să nu lase nimic din trupul meu, ca nu adormind să fiu povară cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Hristos, când nici trupul meu nu-l va vedea lumea. Am să lingușesc fiarele ca să mă mănânce repede, nu precum se tem unii și nu se ating de ele, iar dacă nu vor voi de bunăvoie, le voi sili eu. Iertați-mă, eu știu ce îmi este de folos. Acum încep să fiu ucenic, pe Hristos să-L caut, care a murit pentru noi, pe acela Îl vreau, care a înviat pentru noi. Mai bine fiți cu mine, adică cu Dumnezeu. Nu mă bucur de hrana cea stricăcioasă, vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui Hristos, Cel din sămânța lui David, iar băutură vreau sângele Lui, care este dragostea nestricăcioasă.
În ziua de 20 decembrie, probabil în anul 107, la momentul execuției, Sfântul Ignatie a intrat pe stadion, de față cu o mulțime de păgâni și de creștini, cum ar fi pășit pe Sfântul Altar pentru a săvârși ultima sa Liturghie. Aceasta a fost îmbrățișarea Sfântului Ignatie pentru Domnul, jertfindu-se ca să împlinească cuvintele pe care Mântuitorul le-a spus: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32).
Sărbătoarea Sfântului Ignatie ne îndeamnă să privim la pilda minunată a vieții și sfârșitul său, la cuvintele de învățătură și mai ales la iubirea dovedită prin fapte, căci credința fără fapte, moartă este! (Iacov 2, 17)