Vestirea cea bună

„... Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asina şi mânzul şi şi-au pus veşmintele deasupra lor, iar El a şezut pe ele şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale. Iar mulţimile ...strigau zicând «Osana Fiului lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!» ...Şi intrând în Ierusalim toată suflarea s-a cutremurat...“ (Mat. 21, 6-10). Aşa spune Cartea Sfântă, aşa relatează cei patru Evanghelişti.

Iar în profeţiile profetului Zaharia citim: „Iată, vine Împăratul la fiica Sionului, drept şi biruitor, călare pe mânzul asinei“ (Zah. 9, 9). În semn de slavă, mulţimea jubilează fluturând ramuri de palmier. După cum se cunoaşte, în Ţara Sfântă, iudeii îşi acopereau casele cu ramuri de palmieri, pe care le considerau nu numai un simbol al neatârnării lor, ci şi al vieţii înseşi. „Un copac cu rădăcini ancorate adânc, exemplu pentru omul care ar trebui să-şi ancoreze rădăcinile acolo unde trăieşte“, spune publicistul Werner Schaube.

După câteva zile, aceeaşi mulţime se dezlănţuia strigând: „Răstigneşte-L! Să se răstignească!“ Cei care Îl primiseseră ca pe Împăratul lor, Îl trimiteau acum la moarte. Duminica Floriilor este ziua vestirii celei bune, a nădejdii, este ziua tristeţii pentru Patimile ce vor urma, dar şi presimţirea bucuriei Învierii. Iisus intră în Ierusalim ca un Împărat şi ca Fiul Lui Dumnezeu trimis ca prin jertfa Sa să ne izbăvească de moarte. Este slăvire şi smerire în acelaşi timp, renunţarea la triumful unui stăpân atotputernic, acceptarea pătimirii şi a morţii care nu putea fi decât temporară, este cea mai cutremurătoare dovadă de dragoste a lui Dumnezeu pentru creatura Sa. Prin păcatul originar, viaţa oamenilor sfârşea definitiv în moarte. Păcatul închisese porţile Grădinii vieţii veşnice. Păcatul închide totdeauna porţile Grădinii vieţii veşnice. Păcatul cheamă în existenţa noastră moartea de care ne temem toţi, de care se temeau toţi. Păcatul în care căzuse omul prin neascultare a adus materia într-o stare de decădere şi de inerţie din cauza căreia existenţa îşi pierde sensul, devine de neînţeles.

Nici ucenicii Lui nu au înţeles la început, dar când S-a proslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte, spune Sfântul Evanghelist Ioan... Ziua glorificării care trecuse lăsând în locul ei ura s-a dovedit a fi o antecedenţă a destinului care aduce nemurirea.

„Astăzi iadul strigă spunând: «Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu le-a înviat»“, se cântă la Vecernia din Sâmbăta Paştilor.

Adevărul central al tuturor adevărurilor este evenimentul Învierii, care deschide o nouă eră în istoria omenirii, aceea în care puterea dumnezeiască este dovedită definitiv. Este un început prin care omul recapătă perspectiva nemuririi, aşa cum îl destinase Creatorul lui. Şi înseamnă certitudinea că, înviind din morţi, Iisus Hristos este cu adevărat Dumnezeu.

Toată neputinţa omenească în faţa morţii ia sfârşit. Ea nu mai e inevitabilă, de neocolit, veşnică. Învierea Domnului deschide altă perspectivă. Zdrobind porţile iadului prin moartea Sa, Hristos ne-a eliberat din păcat, iar prin Înviere ne-a făcut părtaşi vieţii eterne, părtaşi iubirii, îndurării şi bunătăţii dumnezeieşti. Cu aceasta ne-a redat speranţa, după cum afirmă cunoscutul teolog luteran Jürgen Moltmann: „Speranţa creştină este plasată între amintirea Învierii lui Hristos şi aşteptarea vieţii viitoare. Orizontul acestei aşteptări este plin de lumină, dacă îl legăm de Înviere“. Iar D. Stăniloae spune în Tratatul de Dogmatică: „Prin Înviere omul a fost făcut capabil de nemurire... o radicală prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare săvârşită asupra trupului vechi“.

Iisus Hristos cel Înviat face ca realitatea umană să îşi recapete scopul real al existen-ţei.

„Fiul lui Dumnezeu a înviat cu Trupul, arătând oamenilor că materia poate fi îndumnezeită şi făcută capabilă de veşnicie“, scria fostul papă Benedict al XVI-lea.

„Omul are capacitatea virtuală de a deveni subiect al dragostei divine… În aceasta stă chipul dumnezeiesc din el. Dar dragostea însăşi în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeşte de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune cu Dumnezeu“ (D. Stăniloae, id.). Să accentuăm: În comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi! Răul îşi este identic lui însuşi. O identitate monotonă, care răneşte, care cheamă nenorocul, lipsa de culoare, banalitatea. Nu degeaba iadul este văzut ca locul unde nu se întâmplă nimic. Sufletele suferă chinul „fără sfârşit“ al acestei neschimbări, al repe-tiţiei lui eterne, ca în Infernul lui Dante. Dar viaţa ne-a fost dată ca să trăim varietatea, culoarea ei, noutatea, pe care numai prezenţa celuilalt, a celorlalţi ne-o poate dărui. Prin ei ne înnoim şi ei se înnoiesc crescând împreună cu noi, descoperim împreună existenţa, ne pregătim pentru un dincolo infinit în strălucirea lui nepieritoare, pe care ni-l dăruieşte Creatorul nostru, primindu-ne în comuniunea iubitoare cu Persoanele Treimice, model desăvârşit al comuniunii. Prin Duminica luminoasă a Floriilor, materia devine o unealtă a duhului. Celebrând această zi profetică, vom putea spune odată cu marele om de cultură indian Raimon Panikar: „Moartea am lăsat-o în urmă“. Este concluzia la care ne conduce bucuria acestei zile, presimţirea vieţii în eternitate.