„Vestiţi tuturor să postească post“

A ţine posturile de peste an este una dintre poruncile Bisericii şi, de aceea, postul este ziditor de suflet, indiferent dacă ştim sau nu de ce postim

Începând de luni, vom intra în Postul Sfinţilor Apostoli sau Postul Sâmpetrului, care precede sărbătoarea comună a Sfinţilor Petru şi Pavel, din 29 iunie. A ţine posturile de peste an este una dintre poruncile Bisericii şi, de aceea, postul este ziditor de suflet, indiferent dacă ştim sau nu de ce postim. Însă, fiind încredinţaţi că Sfintele Scripturi „pot să te înţelepţească spre mântuire“ (2 Tit 3, 15), atunci, în acestea vom găsi, fireşte, primele motivaţii şi roade ale postului. Citind Cartea Leviticului, în traducerea ortodoxă din Ediţia Sinodală a Bibliei, şi comparând-o cu Septuaginta, traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, observăm că se preferă constant pentru grecescul „tapeino“ traducerea „a posti“, deşi el înseamnă „a se smeri“, cu pletora semantică de a fi „umilit“, „chinuit“, „silit“, „asuprit“, „robit“, „apăsat“. Astfel, în Levitic 16, 29 şi 23, 29-32, pentru expresia grecească „tapeinosete tas psyhas hymon“, se preferă traducerea „să postiţi“ şi nu „să vă smeriţi sufletele voastre“, tocmai pentru a arăta legătura strânsă între smerenie şi post. Această relaţie este arătată explicit în Levitic 16, 31, când aceeaşi expresie este tradusă prin „să smeriţi sufletele voastre prin post“. În Numeri 29, 7, există chiar şi forma tare a poruncii de mai sus, anume „kakosete tas psyhas hymon“, adică „să chinuiţi sufletele voastre“, pentru care s-a preferat tot traducerea „să postiţi“. Chiar şi atunci când apare explicit cuvântul grecesc pentru post, „nesteia“, acesta apare strâns legat de „tapeino“, a se smeri. În Ps 34, v.12, Septuaginta oferă formularea „etapenoun en nesteia ten psuhen mou“, adică „am smerit cu post sufletul meu“, la fel cum în 1 Ezdra 8, 21 se spune că „am rânduit post, ca să ne smerim“. Citind acestea, găsim prima motivaţie a postului: să ne smerim, cu tot ce înseamnă aceasta. Alte două cuvinte sunt frecvent corelate în Vechiul Testament cu grecescul „nesteuo“ (a posti): „klaio“, a plânge şi „kopto“, a se tângui (la diat. medie). În 2 Regi 1, 12, de exemplu, cele trei verbe le vedem pomenite consecutiv când ni se spune că „au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara“ sau în Ioil 2, 12: „Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire“. Însă, nu orice plâns, ci acela care duce la conştiinţa păcatului şi la mărturisirea lui: „Au postit în ziua aceea, zicând: «Greşit-am înaintea Domnului!»“ (1 Regi 7, 6). Din acestea vedem al doilea motiv al postului, mărturisirea păcatelor, adică plânsul şi tânguirea pentru fapte ce au trădat dragostea lui Dumnezeu. În lectura Noului Testament, grecescul „nesteuo“, a posti, apare aproape întotdeauna în conjuncţie cu „preseyhomai“, a se ruga. Despre Sfântul Apostol Pavel ni se spune că se ruga cu postiri (Fapte 14, 23), despre proorociţa Ana, că slujea „noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni“ (Luca 2, 37), despre Corneliu sutaşul că postea şi se ruga în casa sa (Fapte 10, 30) iar pe soţi îi îndeamnă Pavel să se lipsească unul de altul pentru un timp şi cu bună învoială pentru a se îndeletnici cu postul şi cu rugăciunea (I Corinteni 7, 5). Şi, mai presus decât acestea, ne învaţă Însuşi Mântuitorul Hristos că diavolul nu poate fi biruit decât cu post şi cu rugăciune (Matei 17, 21). În concluzie, Sfânta Scriptură ne învaţă că postul smereşte sufletul, îl îndeamnă la pocăinţă şi îl înalţă prin rugăciune. Smerenia, mărturisirea păcatelor şi rugăciunea sunt roadele postului, fără de care, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, ne-am asemăna cu diavolii, pentru că şi despre ei s-ar putea spune că postesc, deoarece nu mănâncă, însă nu se smeresc, nu se pocăiesc şi nici nu se roagă.