Via, slujitorii şi Moștenitorul - o istorie tulburătoare

Via lui Dumnezeu și lucrătorii ei se află în centrul uneia dintre parabolele consemnate în Noul Testament. Pilda lucrătorilor viei, rostită de Mântuitorul la Ierusalim, înainte de Sfintele Sale Pătimiri, vorbește deopotrivă despre Stăpânul viei și despre cei cărora le-a încredințat lucrarea ei, despre istoria îndepărtată a poporului ales, dar și despre istoria care se scrie sub ochii noștri, în Biserică și în taina fiecăruia...

Amănuntele parabolei ascund o taină. Stăpânul sădește via, o împrejmuiește, îi pregătește teascul, îi înalță turnul și apoi o încredințează lucrătorilor. Nimic nu este lăsat la întâmplare. Înainte ca omul să înceapă lucrarea, Dumnezeu a pregătit totul; înainte ca mâna noastră să atingă via, dreapta Lui a sădit-o; înainte să putem aduce vreun rod, harul Lui a așezat în adâncul pământului darul rodirii.

Parabola nu tâlcuiește numai ceea ce s-a întâmplat atunci cu poporul ales și nici nu amin­tește doar de mustrarea adresată conducătorilor săi. Nu este doar o profeție cutremurătoare despre respingerea Fiului lui Dumnezeu și despre chemarea neamurilor, ci și o fereastră pe care Biserica trebuie să privească neîncetat, cu trezvie și luare-aminte. Este o chemare adresată fiecăruia dintre noi. Dincolo de răspunderile colective, de instituții, ranguri și slujiri, fiecare om este invitat să rămână pentru o clipă singur înaintea lui Dumnezeu și să se întrebe, cu sinceritate: Ce fel de lucrător sunt eu în Via Domnului?

Privirile, judecățile, laudele sau osândirile oamenilor, care ajung uneori să ne preocupe atât de mult, se pot transforma într-o amăgire. La sfârșit, nu oamenii vor cântări rodul vieții noastre. Singurul Care cunoaște seva ascunsă a mlădițelor, osteneala lucrătorului și adevărul fiecărui rod este numai Dumnezeu.

Oricât de mult s-ar obișnui cineva cu via și oricât de stăruitor ar lucra în ea, via nu devine a lui. Chiar dacă unii ajung să se socotească stăpâni, via nu le aparține. Omul din parabolă este Domnul și Stăpânul. Lucrătorilor li se încredințează via, dar nu li se dă stăpânirea ei. Ei sunt administratorii unei taine care îi depășește, lucrători ai unui pământ sfințit de dreapta lui Dumnezeu, slujitori, iar nu stăpâni...

Această înțelegere este fundamentală pentru întreaga viață creștină. Tot ceea ce avem am primit: viața, credința, darurile, timpul, puterea de a lucra și bucuria de a sluji. Nimic nu izvorăște numai din noi și nimic nu poate fi revendicat înaintea lui Dumnezeu ca proprietate absolută.

Nimic din ceea ce Dumnezeu a pus în mâinile noastre nu ne transformă în stăpâni ai lucrării Sale. Dimpotrivă, cu cât darul este mai mare, cu atât răspunderea devine mai sfântă; cu cât via încredințată este mai întinsă, cu atât lucrătorul este chemat la mai multă atenție. Adevăratul slujitor nu spune niciodată: „Aceasta este via mea”, ci privește spre cer și mărturisește în taina inimii sale: „Doamne, via este a Ta; eu doar lucrătorul pe care l-ai rânduit pentru o vreme în ea.”

Înainte de citirea Sfintei Evanghelii, prin glasul episcopilor, se înalță către cer o rugăciune: „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea.”

Multă teologie se cuprinde într-un singur cuvânt: „o desăvârșește”! Nu spunem numai: „Doamne, binecuvântează via Ta”, ci Îl rugăm: „desă­vâr­șește-o”. Pentru că noi, oamenii, indiferent cine suntem și oricât de înalte sau de smerite ne-ar fi slujirile, putem lucra, însă numai Dumnezeu poate desăvârși. Via este a Lui, iar rodul adevărat se naște din taina împreună-lucrării dintre osteneala omului și harul lui Dumnezeu.

Biserica este via lui Hristos, pe care a sădit-o în lume și pe care a răscumpărat-o cu scump Sângele Său. Noi suntem chemați să lucrăm în această vie pentru o vreme. Mai mult decât atât, nici propria noastră viață nu ne aparține în chip absolut. Și ea este un dar încredințat pentru o vreme, o mlădiță fragilă purtată între pământ și cer, chemată să rodească în lumina lui Dumnezeu. Timpul nostru, puterile noastre, cuvintele, iubirea, darurile și toate întâlnirile pe care Pronia dumnezeiască le așază în calea noastră sunt încredințări sfinte, nu posesiuni.

Rugăciunea pentru via lui Dumnezeu trebuie să devină și rugăciunea pentru via inimii noastre. Căci omul poate începe, dar Dumnezeu împlinește; omul poate stropi via, dar Dumnezeu o face să rodească; omul curăță mlădița, dar numai Dumnezeu este Cel Care o face roditoare.

Aceasta este una dintre marile taine ale vieții duhovnicești: să lucrăm cu toată puterea noastră ca și cum rodul ar depinde de noi și, în același timp, să ne smerim cu toată ființa, știind că totul depinde de Dumnezeu. Să stăruim cu mâinile în țărâna viei și cu ochii ridicați către cer. Să trudim fără să ne socotim stăpâni, să iubim fără să posedăm, să păstorim fără să ne însușim ceva și să semănăm fără să cerem ca roadele să poarte numele nostru.

El trimite soarele Său peste cei buni și peste cei răi și îl face să răsară peste cei drepți și peste cei păcătoși, revărsând ploaia Sa peste toți. Dumnezeu nu-Și măsoară bunătatea după măsura îngustă a inimii omului. Lumina Lui strălucește fără zgârcenie, iar ploaia binecuvântării Sale nu întreabă pământul dacă este vrednic înainte de a-l atinge. În această revărsare neîmpuținată a iubirii dumnezeiești se descoperă taina Stăpânului viei: El dăruiește înainte de a cere, binecuvântează fără să aștepte rodul și revarsă omului darurile Sale înainte ca acesta să-I poată răspunde.

Vine un ceas în care Stăpânul caută rodul. Evanghelia spune că Dumnezeu vine să ceară strugurii viei Sale „când a sosit timpul roadelor”. Există, așadar, un timp al semănatului, al răbdării, al creșterii și al așteptării, dar există și un ceas al recoltei. Nu putem spune la nesfârșit: „mai târziu”. Nu putem amâna neîncetat îndreptarea, iubirea, iertarea, milostenia, rugăciunea și întoarcerea inimii către Dumnezeu. Există un „astăzi” al lui Dumnezeu care nu trebuie risipit în făgăduințele unui „mâine” pe care nimeni nu îl are în stăpânire.

Dumnezeu are o îngăduinţă pe care mintea noastră cu greu o poate cuprinde, dar răbdarea Lui nu trebuie confundată cu nepăsarea. Răbdarea Lui este spațiul în care libertatea noastră este chemată să răspundă iubirii.

Slugile trimise înaintea venirii Fiului au suferit pentru adevăr. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, zugrăvește ceata mărturisitorilor credinței: unii au fost chinuiți, întemnițați și bătuți, alții uciși cu pietre, tăiați cu fierăstrăul sau trecuți prin ascuțișul sabiei; au pribegit îmbrăcați în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, prigoniți și rău primiți. Istoria lor este scrisă cu lacrimi și sânge, dar prin toate acestea străbate lumina unei credincioșii pe care lumea nu a putut-o stinge.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede în plecarea stăpânului din parabolă o expresie a răbdării dumnezeiești și, totodată, a libertății pe care Dumnezeu o acordă omului. Stăpânul pare că se îndepărtează pentru ca lucrătorul să poată arăta cine este cu adevărat. Dumnezeu nu silește rodirea și nu transformă omul într-un mecanism lipsit de libertate. El Se retrage tainic, lăsând loc răspunsului liber. Așa se descoperă măreția, dar și cutremurul libertății: Dumnezeu ne lasă să alegem ce vom face cu via pe care ne-a încredințat-o.

Iar la urmă, după toate slugile, Stăpânul Îl trimite pe Fiul Său, spunând: „Se vor rușina de Fiul meu”. Este culmea răbdării și a iubirii. După proroci, după chemări, după avertismente și după mâini întinse către om, Dumnezeu Îl trimite pe Fiul.

Dar Acesta nu vine asemenea unui cuceritor. Nu intră în vie înconjurat de oști, nu Se impune prin strălucirea puterii lumești și nu zdrobește libertatea celor cărora le vorbește. Vine smerit și blând. Vine purtând chipul slujitorului. Stăpânul intră în propria Sa vie cu smerenia Celui care bate la poarta inimii omului.

Înaintea acestei smerenii se descoperă adâncul răzvrătirii omenești. Lucrătorii spun: „Acesta este moștenitorul. Veniți să-l omorâm”. Omul dorește să moștenească ceea ce nu-i aparține, ucigându-l pe adevăratul Moștenitor. Vrea via, dar fără Stăpân; darurile, dar fără Dăruitor; lumea, dar fără Dumnezeu. Este drama străveche și mereu nouă a omului care încearcă să transforme darul în proprietate și libertatea în despărțire de Cel care i-a dăruit-o.

Atunci Domnul rostește cuvântul judecății: via va fi dată altor lucrători. După ce spune parabola, îi întreabă pe cei care Îl ascultau: „Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?”. Iar răspunsul - dat de înșiși oamenii cărora li se adresa parabola - este cutremurător: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor”.

Este o judecată asupra necredinței și a infidelității celor care au primit daruri multe, dar au refuzat să aducă roade. Nu lipsa darurilor îi osândește, ci nerodirea lor. Au avut via, au avut gardul, teascul și turnul, au primit chemarea și trimișii Stăpânului, iar la urmă L-au primit chiar pe Fiul. Și totuși, în locul rodului, au ales împotrivirea; în locul recunoștinței, însușirea nedreaptă; în locul ascultării, respingerea Celui trimis.

Hotarele viei se deschid către toate neamurile. Chemarea lui Dumnezeu nu mai este văzută ca un privilegiu închis între zidurile unei istorii, ci ca revărsare a harului către întreaga lume. Cei care odinioară erau departe sunt chemați să se alăture Împărăției; cei străini devin împreună- moștenitori; oameni din neamuri și limbi diferite sunt altoiți pe aceeași tulpină și adunați în același Trup al lui Hristos.

Această chemare nu este numai cinste, ci și răspundere. Via este încredințată unor noi lucrători pentru ca ei să aducă „roadele la timpul lor”. Dumnezeu nu caută doar oameni care să locuiască în vie, ci lucrători care să rodească. Nu este suficient să ne aflăm între zidurile ei, să-i cunoaștem cărările ori să rostim numele Stăpânului. Via ne-a fost încredințată pentru rodire.

Parabola aceasta, deși rostită cu două mii de ani în urmă la Ierusalim, se apropie uimitor de viața fiecăruia dintre noi. Ea nu ne îngăduie să rămânem simpli spectatori ai necredinței altora și nici să privim de la distanță greșelile lucrătorilor de odinioară. Cuvântul Domnului străbate veacurile și ajunge până în adâncul inimii noastre, întrebându-ne cu aceeași putere: Ce rod a adus via pe care ți-am încredințat-o?

Pentru că soarele Lui răsare și astăzi peste vie. Ploaia harului cade în fiecare clipă peste pământul inimii. Stăpânul încă trimite cuvântul Său, încă rabdă și lasă libertății noastre vreme de întoarcere. Dar vine și timpul roadelor. Fericit este lucrătorul care, atunci când Stăpânul va veni, nu-I va arăta mâinile pline de lucruri însușite, ci inima plină de roade; nu puterea pe care a dobândit-o în vie, ci iubirea cu care a slujit-o; nu ceea ce a strâns pentru sine, ci ceea ce a rodit pentru Dumnezeu.

Mântuitorul le-a spus ucenicilor: „Mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov”. În aceste cuvinte se deschide orizontul chemării lui Dumnezeu.

Și noi suntem dintre cei chemați de la răsărit și de la apus. Am dorit și am primit să intrăm în vie. Am primit lumina Evangheliei, harul Sfintelor Taine, cuvântul Scripturii, rugăciunea Bisericii și moștenirea sfinților. Am intrat într-o vie pe care nu am sădit-o, am pășit pe un pământ udat înaintea noastră de lacrimile și sângele mărturisitorilor și am primit spre lucrare ceea ce generații întregi au păstrat cu jertfă.

Cuvântul Evangheliei devine cutremurător de actual. Dacă via a fost luată de la unii și încre­dințată altora pentru ca aceștia să aducă roade, nici noi nu avem garanția că simpla prezență în vie ne va îndreptăți să rămânem acolo cu statutul unor lucrători neroditori. Chemarea este un dar, însă și o răspundere.

Evanghelia nu ne îngăduie să ridicăm degetul către alții. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne-a fost dat spre a construi un tribunal pentru ceilalți, ci să devină chemarea propriei noastre conștiințe.

Acesta este adevăratul început al pocăinței: clipa în care încetăm să mai căutăm vinovații în afara noastră și lăsăm cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă în propria inimă.

Parabola nu a fost rostită pentru a ne oferi argumente împotriva altora, ci pentru a ne chema să ne judecăm pe noi înșine. Fiecare primește, într-un fel, o parte din vie. Pentru unii este o comunitate, pentru alții o ascultare, o slujire sau o lucrare.

Familia este și ea o mică vie încredințată de Dumnezeu, cu suflete fragile care trebuie ocrotite, cu mlădițe care trebuie legate cu iubire și cu răni care trebuie vindecate cu răbdare. Comunitatea în care trăim este o vie. Locul în care lucrăm poate deveni o vie.

Să nu uităm niciodată că slujitorul nu este proprietarul oilor și nici al viei. Hristos este Stăpânul. Noi suntem numai lucrători. Orice autoritate în Biserică este, înainte de toate, responsabilitate și slujire, iar uneori devine o cruce purtată cu greu. Cu cât cineva primește mai multă răspundere, cu atât ar trebui să simtă mai adânc povara slujirii și să se teamă mai mult de ispita de a transforma darul în privilegiu.

Nu putem vorbi despre iertare și, în același timp, să păstrăm cu răutate, într-un ungher întunecat al inimii, toate greșelile celorlalți. Nu putem predica milostenia și să trecem în fiecare zi nepăsători pe lângă suferința aproapelui. Nu putem vorbi despre smerenie dorind mereu întâietatea, și nici despre iubire, rămânând indiferenți înaintea durerii celui de lângă noi. Cuvântul trebuie să se prefacă în viață, iar viața în rod.

Să ne străduim, așadar, să aducem măcar puțin rod și să nu considerăm niciodată via propria stăpânire. Decăderea lucrătorilor din parabolă a început când au uitat că sunt lucrători și au început să creadă că via este a lor. Este o ispită veche cât istoria omului și, în același timp, contemporană cu noi.

Va veni ceasul în care adevăratul Stăpân Se va întoarce în vie. Atunci nu vom putea spune decât atât: „Doamne, noi am fost numai lucrători. Via a fost întotdeauna a Ta…”

El ne va întreba cât am lucrat, nu cât de mult am fost văzuți. Ne va întreba cât bine am făcut atunci când nu ne privea nimeni, când nu exista nici o laudă, nici o mulțumire și nici o răsplată omenească. Nu câți oameni ne-au aplaudat, ci câți oameni s-au apropiat de Hristos prin întâlnirea cu noi. Nu cât am vorbit despre iubire, ci câtă iubire am lăsat în urma pașilor noștri. Nu cât de înalt a fost locul pe care l-am ocupat, ci cât de adânc ne-am plecat pentru a ridica un om căzut.

Dumnezeu dorește rodul nostru nu pentru că ar avea nevoie de ceva de la noi, ci pentru că rodirea este însăși împlinirea noastră. Strugurele nu se coace pentru folosul viței, ci pentru bucuria celui care îl primește. Tot astfel, omul se împlinește când viața lui devine dar, când iubirea lui rodește în altă inimă și când prin puținul său Dumnezeu poate aduce lumină în viața altuia.

Pilda lucrătorilor viei ne așază înainte nu numai o întrebare despre trecut, despre o istorie care s-a petrecut cândva, ci una despre prezent și veșnicie, ajungând până la fiecare dintre noi cu același adevăr cutremurător: via este a lui Dumnezeu, iar noi suntem numai lucrători. Stăpânul așteaptă roadele, iar acestea se vor arăta la timpul lor.

Mai presus de orice lucrare văzută, trebuie să-L purtăm pe Hristos în inimă. Putem avea mâinile pline de lucrări și inima goală de Dumnezeu.

Dacă, cercetându-ne cu sinceritate, descoperim nerodire în noi, să nu deznădăjduim. Dacă vedem că au trecut ani întregi și strugurii pe care îi așteptam nu s-au copt, dacă găsim în locul lor numai frunze, uscăciune și aguridă, să nu fugim de Stăpân. Să-L chemăm mai aproape. Pentru că Dumnezeu nu cercetează via numai pentru a-i cere rodul, ci și pentru a o vindeca. El știe să curețe mlădița fără să o zdrobească, să taie ceea ce este uscat fără să nimicească ceea ce încă mai poate rodi și să aducă din nou sevă acolo unde noi vedeam numai pământ sterp.

Câtă vreme omul plânge pentru nerodirea lui, via nu este cu totul uscată. Lacrima pocăinței este uneori primul strop de ploaie după o secetă îndelungată.

Stăpânul viei nu caută numai rodul bogat al celor desăvârșiți. El vede și rodul sărac al celui care s-a străduit. Vede osteneala neștiută de oameni și vede lacrima revărsată când nu era nimeni de față.

Dreptul Judecător, văzând rodul sărac sau măcar lacrima așezată lângă el, să ne privească nu după puținătatea ostenelilor noastre, ci după nemărginirea milostivirii Sale.

Să ne rugăm să putem rămâne până la sfârșit lucrători și să nu ne dorim niciodată să devenim stăpâni. Să lucrăm via cu grijă, să înnoim mlădițele rupte, să ridicăm ceea ce s-a plecat spre pământ, să curățim ceea ce împiedică rodirea și să lăsăm peste toate lumina harului lui Dumnezeu.

Să ne dea Dumnezeu răbdare pentru cei slabi, blândețe pentru cei care greșesc și inimă îngăduitoare față de cei care se poticnesc. Să ne dea cuvânt bun pentru cel rănit, brațe deschise pentru cel care se întoarce și să ne dăruiască lacrimi pentru propriile noastre păcate.

Și după ce am lucrat o viață întreagă sub soarele și ploile acestei lumi, după ce am cunoscut și primăverile, și iernile sufletului, după ce mâinile vor lăsa pentru ultima dată uneltele lucrării, Stăpânul să ne cheme din via aceasta trecătoare la bucuria viei Sale veșnice, unde nu mai există uscăciune, nici spini, nici aguridă, nici teamă că rodul se va pierde, ci numai lumina neînserată a prezenței Sale.

Până la ceasul acela, să rămână în inimile noastre rugăciunea care străbate întreaga taină a acestei parabole și care poate deveni rugăciunea întregii noastre vieți: „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea.” (Psalmul 79, 15-16).