Viața altuia

Și dacă viața pe care o trăiesc nu este a mea?!
Poate că era mai bine ca, imediat după naștere, să fiu schimbat cu un alt copil, dar viața să-mi rămână pe loc.
S-a întâmplat, însă, invers, am rămas eu, dar cu o viață străină în locul celei cu care venisem pe lume.
Nu mi-am dat seama decât foarte târziu de lucrul acesta.
Mama n-a știut niciodată că nu erau ale mele tristețile ce mă năpădeau când eram copil.
Că plângeam în locul altcuiva, atunci când venea toamna și vedeam berzele plecând.
Că nu mie trebuia să-mi fie frică de întuneric și de fulgere, ci altuia, pe care nu-l cunoștea nici unul dintre noi.
Că nu era a mea singurătatea ce-mi dădea târcoale când eram tânăr, ci a unui necunoscut de aceeași vârstă cu mine.
D-asta au și îmbătrânit tata în locul tatălui acestuia, iar mama în locul mamei lui.
Părinții mei ar fi trebuit să nu moară deloc, dar s-au folosit de moartea celorlalți părinți.
Așa cum mă folosesc eu acum de bătrânețea fiului lor.
Descopăr, cu fiecare zi care trece, că mi-a fost schimbată viața imediat după naștere. Sunt tot mai sigur de asta.
S-ar fi cuvenit să nu-mi fie frică de nimic, dar mi-a fost.
De trecerea timpului, îndeosebi. Mult mai mult decât de fulgere și întuneric.
De bătrânețea mamei și tatei. Mult mai mult decât de bătrânețea mea.
De moartea lor. Mult mai mult decât de moartea mea.
Și-ar fi trebuit să-mi fie rușine, dar nu mi-a fost. De faptul că i-am mințit tot timpul, făcându-i să creadă că viața pe care o vedeau era a mea.
Ce bine c-am aflat atât de târziu despre toate acestea!
Dar și dacă aș fi aflat mai devreme, tot nu le-aș fi spus!