Viața fără rețete

Un articol de: Ștefania Coșuleanu - 12 Septembrie 2024

Fiecare dintre noi dorește să fie sănătos, fericit și să aibă succes în tot ceea ce face, iar, pentru a veni în întâmpinarea acestor dorințe, librăriile sunt pline de cărți care recomandă „rețete” în 5 sau 10 pași pentru reușita în orice domeniu. În realitate, calea fiecăruia către bunăstare și către mântuire este una individuală și presupune o bună cunoaștere a propriei persoane, a resurselor de care dispune, o corectă ges­tionare a experiențelor și o lucrare duhovnicească autentică. Nu există o „rețetă” general valabilă care să ne învețe să fim sănătoși, fericiți sau bogați, ci reacția fiecăruia la provocările vieții și relația lui cu Dumnezeu conturează un destin individual și unic. Dacă nu Îl avem pe Dumnezeu în noi, nici o rețetă nu este productivă, căci Cel care lucrează printr-o cale sau alta este Atotputernicul ce cunoaște toate mișcările sufletului și nevoile noastre.

Viața ne provoacă mereu să ne depășim limitele impuse de gândirea, de fricile noastre sau circumstanțele în care trăim. Pe piața cărților există multe volume care oferă „rețete” pentru slăbit, pentru a învăța iertarea, pentru a fi fericit, pentru „reinventarea” vieții, pentru a controla furia etc. Pe internet putem afla emisiuni, podcasturi și cursuri care promit că în 5 sau 10 pași vom avea silueta visată, mașina dorită sau casa mult râvnită. În realitate, calea fiecărui om către bunăstarea interioară și materială este una proprie și presupune o bună cunoaștere a propriei persoane, a resurselor interioare și exterioare de care dispune, o bună gestionare a experien­țelor și o relație autentică cu Dumnezeu, care inspiră și ajută pe fiecare om să-și îndeplinească menirea pentru care a venit pe acest pământ.

Dialogul cu Dumnezeu

În lucrarea „Viața fără rețete”, care cuprinde o serie de recomandări ale preotului grec Haralambos Papadopoulos pentru creștinul aflat în căutarea unei „rețete” pentru a fi fericit, autorul precizează: „Făptura omenească nu-și află mulțu­mirea numai în supravie­țuirea biologică. Zi de zi, conștient sau nu, e marcată profund de nevoia aflării unui sens al vieții. Simpla supra­vie­țuire nu-i este omului îndeajuns. E prea neînsemnată pentru statura sa. Spre a putea fi încăpută, suflarea lui Dumnezeu, ce-o purtăm în sinea noastră, are nevoie de un cer. Nu cunosc, afară de rugăciune, alt chip prin care să putem lua asemenea guri adânci de viață. Și e foarte evident că rugăciunea nu se mărginește la o anume schemă formală, ci reprezintă o atitudine și un mod de viață. O anume orientare existen­ția­lă. Să ajungi, cu alte cuvinte, la starea în care nu-ți faci doar rugăciunea, ci ești rugăciune. De aceea, fiecare dintre noi, de-a lungul vieții, ajunge să afle acele căi prin care e posibil dialogul cu Dumnezeu”.

Viața noastră își urmează cursul obligându-ne să trecem prin diverse etape și schimbări, pe care e necesar să le acceptăm pentru a le face față cu bine. Momentele de bucurie sau de tristețe, de sănătate sau de boală, de succes sau de eșec, pe toate sufletul și trupul nostru le înregistrează, chiar dacă de multe ori nu suntem conștienți de acest aspect. De aceea e necesar ca fiecare clipă să fie trăită în mod autentic în relație cu Dumnezeu, Cel care cunoaște adâncul nostru, rostit sau nerostit. Chiar dacă viața ne provoacă cu încercări, iar unii oameni se poartă urât cu noi, important este să nu ne pierdem nădejdea în purtarea de grijă a Domnului și să nu ne deformăm caracterul. Adevărata valoare a unei persoane este cunoscută doar de Dumnezeu și de cei care o iubesc și nu e recomandat să căutăm recunoaștere la persoane nepotrivite, care nu ne cunosc și care ne apreciază în mod subiectiv în funcție de interesele și obiectivele lor. Acceptarea cu seninătate a bolii, a neputințelor fizice sau sufle­tești, a umilințelor și a pierderilor de orice fel nu înseamnă înfrângere, ci așezare în cursul vieții și în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care mereu pune sens în provocările noastre. Astfel, nu există o rețetă general valabilă care să ne învețe să fim sănătoși, fericiți sau bogați, ci reacția fiecăruia la provocările vieții și relația lui cu Dumnezeu conturează un destin individual și unic. „E frumos să cunoști și să încerci să ai legături cu oamenii. Să trăiești clipe împreună cu ei. Să-ți deschizi ființa spre ceva diferit. Spre surpriză. Spre neprevăzut. Spre experiența întâlnirii. Și dacă pierdem câteodată, dacă ne rănim și ne doare, să ne amintim că aceasta e o parte a călătoriei noastre, care se numește viață și maturizare duhovnicească. Starea aceasta este de preferat celei de a fi rămas în existența noastră închisă, lipsită de îndrăzneală și fragilă. De altfel, viața noastră însăși e risc. Uneori defectul pe care-l vezi la un om nici măcar nu există. Nu este decât nevoia ta de confruntare, pe care o proiectezi asupra semenului tău. Pentru a trăi, e nevoie să existe dușmani. De vină e faptul că de mic ai învățat să te definești subapreciindu-i pe alții. Dacă celălalt copil nu e cel rău, atunci cum vei fi tu cel bun? Dacă celălalt nu e păcătos, cum vei fi tu cel drept și dacă cealaltă nu e desfrânată, cum vei fi tu cea inocentă? Din fericire însă, Dumnezeu ne știe cugetele și judecata Sa va fi cea mai mare surpriză pe care ne-o va face”, notează pr. Haralambos Papadopoulos.

Fiecare persoană urmează un drum unic

Dacă nu Îl ai pe Dumnezeu în tine, nici o rețetă nu este productivă, căci cel care lucrează printr-o cale sau alta este Atotputernicul ce cunoaște toate mișcările sufletului și nevoile noastre. Ne dorim să fim perfecți în tot ceea ce facem, așa după cum ni s-a cerut încă din copilărie, și aceasta pune o reală presiune pe noi. Dar greșelile și eșecurile fac parte din viața noastră și ne învață să devenim mai buni și mai performanți. Înțelep­ciunea și experiența iau naștere din toate activitățile noastre și, mai ales, din cele în care nu reușim din prima încercare. Greșelile, eșecurile, ratările, regretele și patimile noastre pot fi transfigurate prin pocăință, rugăciune și perse­ve­rență în lucrarea virtuților. Viața este frumoasă nu pentru că e perfectă, ci pentru că e cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Logica noastră e de multe ori prea îngustă pentru a putea înțelege taina ce o ascund încercările la care ne supune Domnul. Când sensul vieții noastre este mântuirea, nici căderea și nici eșecul nu sunt rele, căci fac parte din drumul care ne duce la Dumnezeu. Important este să ne ridicăm după fiecare cădere și să continuăm drumul alături de Hristos, care ne îndrumă pe fiecare în moduri unice în funcție de nevoile și căutările fiecărei persoane.

Există tendința de a identifica o persoană cu funcția sau bunurile sale materiale, dar aceasta este o identificare greșită, căci e important să înțelegem că nu suntem ceea ce facem, nu ne definește ceea ce posedăm sau ceea ce simțim la un moment dat, pentru că aceste aspecte reprezintă doar părți ale unui rol limitat pe care-l avem în societate. Noi suntem ceva mai presus și mai profund, deoarece suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și pe acestea trebuie să le căutăm. Încadrarea în rețete stricte este imposibilă pentru un creștin, căci frumusețea nu ia naștere din perfecțiune sau urmarea strictă a unor pași, ci din acele mici imperfecțiuni ale vieții cotidiene pe care o închinăm mereu lui Hristos, care ne ajută să ne purtăm crucea în unicitatea fiecăruia. „Pur și simplu încearcă să observi, fără a judeca cu mintea. Cine ești fără gândurile și explicațiile tale? Vei fi uimit să constați că cea mai mare parte a vieții tale nu e reală sub aspect obiectiv, ci subiectivă. Adică se rezumă la lumea minții și a explicațiilor tale. Arta vieții duhovnicești este să-ți golești mintea de gânduri, fie bune sau rele, și să-ți umpli existența de Hristos, prin asceză și Dumnezeiasca Euharistie. Când lăcrimez, mi-L amintesc pe Hristos lăcrimând în fața mormântului prietenului Său Lazăr, și asta îmi aduce mângâiere. Când mi-e teamă, mă gândesc la Hristos în Ghetsimani, curgându-I sudoare de pe frunte ca sângele, și asta îmi aduce odihnă. Când sunt trădat în iubire, îmi vine în minte imaginea acelui sărut al ucenicului care urma să preschimbe gustul sărutului în trădare. Dar cel mai mult, în clipele în care simt singurătatea crucii fărâmițându-mi puterea de a mă împotrivi ei, mă gândesc la Tine, Hristoase al meu, strigând în agonie și amărăciune către Tine: «De ce M-ai părăsit?», și aceasta, credeți-mă, e cea mai mare mângâiere pentru un om care stă pe buza prăpastiei”, mărturisește pr. Haralambos Papadopoulos.