Viaţa în Hristos ne sfinţeşte existenţa
În lucrarea De vita beata, filosoful Seneca arată că toţi oamenii, în chip natural, „doresc să trăiască o viaţă în fericire, dar nu toţi înţeleg în ce constă viaţa fericită. La fericire se ajunge greu […] Viaţa noastră scurtă se macină în mijlocul rătăcirilor de tot felul, chiar dacă zi şi noapte ne-am strădui să ajungem desăvârşiţi“.
Nu puţini sunt oamenii care azi, ca şi unii din trecut, au aceleaşi aspiraţii, dar îşi risipesc viaţa fără folos, în plăceri păcătoase, plângându-se de scurtimea ei, ştiind că „plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea, însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). Zbaterea omului se transformă, în aceste condiţii, într-o luptă cu fantasmele şi amăgirile, care aduc neîmplinire, dezamăgire sufletului omului secularizat, chiar dacă din punct de vedere material este realizat.
În acest sens, cuvintele Mântuitorului sunt elocvente: Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16, 26).
Mântuitorul a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii
Odată cu venirea Mântuitorului în lume, s-a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii. Ea nu mai este doar un bun de care să dispună omul în mod discreţionar şi fără măsură, să trăiască deşănţat. Viaţa este un dar de mare preţ pe care Dumnezeu îl dăruieşte omului şi în care ar trebui să se întâlnească iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru om cu iubirea curată a omului pentru Dumnezeu: „L-a făcut capabil să recepteze iubirea dumnezeiască şi s-o înţeleagă, l-a creat pe om din iubire, şi nu putea să-l creeze decât liber, căci aştepta iubirea de la el ca răspuns la propria Sa iubire“ (Petroniu Florea).
Un creştin nu poate să-şi trăiască viaţa fără să se raporteze continuu la Cel ce i-a dăruit-o, la Dumnezeu - Izvorul vieţii, „că nimic nu mulţumeşte atât pe Dumnezeu ca o viaţă bună“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
O atitudine responsabilă pune în valoare cu adevărat măreţia omului, mai ales în vremurile noastre epuizante şi înrobitoare, pline de insensibilitate duhovnicească şi ignoranţă. Interesul imediat al omului cantonat strict în spectrul funcţiilor fiziologice şi al necesităţilor materiale l-a făcut să uite de nevoile reale ale vieţii, care înalţă şi mântuiesc sufletul.
Faptul că existăm este un mare dar dumnezeiesc, dar, totodată, nu ar trebui să uităm că nu putem trăi oricum. Dumnezeu îl cheamă pe om să se ridice la înălţimea menirii sale, nu-l constrânge. A trăi viaţa într-un fel sau altul este o alegere liberă a omului, dar felul cum alege să trăiască îl poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu, îl poate valoriza sau îl poate distruge. Există, din nefericire, oameni care aleg să trăiască străini de Adevăr, departe de Hristos-Calea Vieţii, neglijând atât trupul, cât şi sufletul, grăbindu-şi astfel moartea, nu doar trupească, ci şi sufletească.
Domnul Iisus Hristos este modelul desăvârşit după care să ne conducem în viaţă, pentru a trăi frumos aici, pe pământ, în armonie cu Dumnezeu, cu semenii, cu noi înşine şi pentru a aspira dincolo la bucuria veşnică. Viaţa este scurtă, unică, irepetabilă, dar o putem face nesfârşită şi sfântă. Drumul către acest ideal începe, pentru creştin, de aici de pe pământ, din Biserică, din momentul primirii Tainei Sfântului Botez, când viaţa celui botezat se uneşte cu viaţa lui Hristos, care îl reînnoieşte.
Pentru cei ce cred în Hristos, viaţa pământească reprezintă anticamera veşniciei, locul pregătirii pentru viaţa cerească, moartea nemaifiind deznodământul implacabil al vieţii, ci puntea către viaţa cerească.
Nimic nu poate egala învăţăturile Domnului, ele sunt stâlpii unei vieţi armonioase, în care axa trăirii omului este Dumnezeu, nu iubirea de sine, din care „se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de arginţi şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul desfrânării; din iubirea de argint, gândul lăcomiei şi al zgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei… Aceste patimi leagă mintea de lucrurile materiale şi o ţin la pământ, stând cu toate deasupra ei, asemenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai uşoară şi mai sprintenă decât focul.“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Creştinul ştie că nu se poate regăsi deplin decât în Hristos şi prin Hristos - „viaţa creştină este în noi reproducerea vieţii lui Iisus Hristos…înseamnă a ţine seamă de Iisus Hristos în toate lucrurile. A iubi pe Iisus Hristos, a primi pe Iisus Hristos, a ne da lui Iisus Hristos, a trăi din Iisus Hristos. Iată toată viaţa creştină.“ (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Axa vieţii noastre creştine trebuie să fie Hristos
Creştinul adevărat aşază înaintea lucrurilor materiale pe cele spirituale, valorile care dau consistenţă vieţii. Scopul existenţei este perfecta armonizare a gândului cu fapta, susţinut fiind de puterea lui Hristos, întru Care s-a botezat şi s-a unit, în mod liber, potrivit răspunsului: Mă unesc cu Hristos, pe care l-a dat atunci când a devenit membru al Bisericii. Pentru creştinii primelor secole, acest răspuns nu era o formalitate, ci mărturisirea convingătoare şi adesea chiar confirmată prin sânge a unirii cu Hristos.
Creştinul conştient de chemarea pe care o are nu poate trăi oricum. Creştin ori eşti, ori nu eşti.
Între vorbă şi faptă, în viaţa creştină e bine să fie o consonanţă; aceasta ar fi dovada împlinirii cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel care mă iubeşte.“ (Ioan 14, 6)
Poate ar trebui să ne mai întrebăm, din când în când: care este relaţia mea cu Hristos, cum se vede Hristos în viaţa mea? Credem şi trăim cum am fost botezaţi? Cât de tare suntem ataşaţi de Biserică - „puterea care integrează, locul unde sufletele biciuite de furtună ancorează în certitudinea metafizică a credinţei“ (Nichifor Crainic)?
Sunt creştini care se cred a fi credincioşi, dar fără a se regăsi în Biserică. Aceştia sunt, de fapt, creştini ocazionali, care nu mai înţeleg importanţa şi rolul actelor sacre, sfinţitoare, pentru care credinţa devine un apanaj doar al sufletului, Hristos fiind cinstit doar în inimă, fără să fie mărturisit. Se poate vorbi de un oportunism al credinţei, de un creştinism al suficienţei, în care învăţăturile lui Hristos sunt observate selectiv şi justificativ. Din punctul lor de vedere, Hristos reprezintă pentru viaţă ceva auxiliar şi periferic. Evanghelia se transformă „într-un instrument de legitimare a valorilor noastre existenţiale, Evanghelia este siluită printr-un arbitrar necunoscut al altor vremuri.“ (Nicolae Berdiaev)
O asemenea perspectivă ne face să înţelegem de ce trebuie să rămânem în unitate cu Hristos, ieşind din sfera unei vieţi egoiste, plină de patimi şi păcate care ne pot distruge.
Viaţa nu-şi găseşte împlinirea decât prin mântuirea sufletului. Toate celelalte preocupări ale vieţii slujesc acestui scop înalt: mântuirea are prioritate, după cum cerem într-una din rugăciunile sfintei Biserici: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.
Aşadar, în lupta noastră pe care o ducem în viaţa aceasta cu toate provocările sociale, când reclama ia locul produselor de calitate, minciuna ia locul adevărului, ura, locul iubirii, legătura cu Hristos este esenţială. Numai aşa putem să rezistăm în faţa iluziilor şi a părerilor false, să respingem pornirile pătimaşe, să răzbim în faţa violenţei şi a urii.
Adevăraţii creştini nu s-au îndoit niciodată de ajutorul lui Dumnezeu. Prin rugăciune, fapte bune, credinţă, putem învinge toate ispitele şi putem duce o viaţă curată.
Este o binecuvântare şi o mare fericire să ne fi născut într-o ţară creştină, în care de mici ni se oferă şansa mântuirii, în care zi de zi clopotele Bisericii ne cheamă la Hristos. (Pr. prof. dr. Dan Toader)