Viaţa monahală. Între tradiţie şi actualitate
Am petrecut în pace, cu bucurie sfântă, veleatul ce s-a sfârşit, iar acum toarcem din caierul vremii anul abia început, încercând să-i desluşim tainele, dorindu-ni-l an al mântuirii noastre. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat 2015 drept „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi“ şi „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii“. De ce? Spre a se reliefa valoarea ori misiunea marilor duhovnici (ierarhi, preoţi, călugări) care, prin slujirea sau activitatea lor, au contribuit la susţinerea, la consolidarea vieţii, a misiunii parohiei şi mănăstirii, îndeosebi în contextul actual, când lumea tinde a trăi tot mai mult în însingurare, depărtându-se de Dumnezeu.
Ca unul ce aparţin cinului monahal, mi-am propus să aştern câteva gânduri despre importanţa monahismului în dobândirea mântuirii, prin dedicarea supremă a omului slujirii lui Dumnezeu, mai ales în contemporaneitate, când decizia de a te călugări este privită uneori cu scepticism.
Într-o aşa perioadă, în care valorile spirituale ale Sfintei noastre Biserici sunt contestate de cei incapabili să înţeleagă că Ortodoxia nu reprezintă o ideologie, un sistem filosofic, ci un mod de viaţă, monahismul, ca opţiune de vieţuire şi mântuire, are de înfruntat numeroase prejudecăţi, ba chiar, uneori, atitudini duşmănoase, dispreţuitoare.
Monahul, jertfă bineprimită adusă lui Dumnezeu
Dacă tradiţia monahală românească a rodit de-a lungul istoriei atâţia călugări şi călugăriţe cu viaţă aleasă, demne de filele Patericului, o sumedenie dintre ei ocupând binemeritate locuri în sinaxare, dacă, pe parcursul existenţei bimilenare a poporului român, monahismul a constituit unul din „plămânii“ Bisericii neamului, avându-şi originea încă din vremea daco-romană, cunoscând atât perioade de prosperitate, cât şi de îngrădiri, astăzi, el trebuie să facă faţă valului de secularizare căruia, din păcate, i se resimte prezenţa accentuat şi în societatea românească. Îmi amintesc că, în urmă cu vreo doi ani, a sosit la mănăstire un ofiţer de poliţie întrebându-ne dacă am închinoviat recent vreun vieţuitor. El căuta un tânăr plecat de acasă, dar „suspectat“ de părinţi că ar fi mers la mănăstire. Am rămas profund mâhnit de situaţie, mai ales că respectivul trecuse de majorat, vârstă de la care putea să-şi decidă singur soarta. Am întrezărit atunci adversitatea omului modern faţă de mănăstire, faţă de viaţa călugărească, bănuind, la rândul meu, pe unii semeni că nu înţeleg de ce noi, călugării, am decis să alegem o altă cale spre mântuire.
De aceea trebuie să lămurim un lucru esenţial: de ce ar alege un creştin călugăria în vederea dobândirii mântuirii? O face fiindcă nesocoteşte ori tăgăduieşte lumea, societatea în general, valoarea ei, ca bun plăsmuit de Dumnezeu? Răspunsul este, categoric, nu! Monahul se retrage din lume cu scopul ca, de acolo, din viaţa cenobitică, să o sfinţească prin rugăciune neîncetată, s-o ajute să se lumineze prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în ea. Sfinţindu-se pe sine, călugărul sfinţeşte natura umană, se roagă pentru ea, dorind a o închina complet lui Dumnezeu. Într-o lume jertfită morţii, monahul se jertfeşte Învierii, fapt adeverit de o rugăciune din slujba de călugărie: „Doamne, Dumnezeul nostru, primeşte pe robul Tău, care a lăsat poftele cele lumeşti şi pe sine s-a adus Ţie jertfă bineprimită“. Astfel, omul îşi redescoperă menirea sacerdotală: adică de a dărui totul, chiar pe sine, lui Dumnezeu, Care nu poate rămâne indiferent, ci va răspunde prin a-i oferi o viaţă nouă, descoperindu-i taina comuniunii cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi, fapt arătat şi în slujba sus menţionată: „Întru tot înduratul şi milostivul Dumnezeu… să te primească, să te îmbrăţişeze, să te apere, veselind inima ta cu mângâierea Sfântului Duh; învrednicindu-te pe tine a fi părtaş cu sfinţii şi cuvioşii, împreună cu care să moşteneşti Împărăţia Cerurilor“.
Faţă de acest aspect, umanitatea desacralizată devine adesea contrariată, încercând câteodată unele evidenţieri sau incriminări, alteori având cuvinte de apreciere. Din păcate, mulţi nu înţeleg rostul călugăriei într-o societate diriguită de ideologii materialiste, secularizante. Chiar eu am simţit această tristă realitate.
Alegerea monahismului, semnul binecuvântării unui neam
Mi-amintesc că, atunci când am hotărât să mă călugăresc, având 19 ani, deşi părinţii, la început, s-au opus deciziei mele, într-un final mi-au acceptat alegerea, fapt pentru care Îi mulţumesc lui Dumnezeu că i-a luminat să înţeleagă. M-am confruntat însă cu reticenţa unor rude, profesori, colegi, prieteni, care nu au reuşit să accepte noua mea existenţă, considerând monahismul o lume ciudată, un refugiu. De ce persistă în mintea unora eronata concepţie că la mănăstire merg doar cei incapabili de a-şi stabili un alt rost? Dar oare scopul suprem al vieţii pământene nu este de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu? Or, existenţa călugărului în mănăstire tocmai asta urmăreşte: petrecerea unei vieţi cât mai aproape de Prototip. În rânduiala tunderii în monahism, una din rugăciuni îndeamnă pe cel călugărit: „… te povăţuiesc la viaţa cea mai desăvârşită să ajungi, fiindcă ai ales să te apropii şi să slujeşti Domnului“. Există o dureroasă discrepanţă între ceea ce se petrecea în urmă cu ceva timp şi ceea ce se întâmplă în prezent: îmi povesteau monahii în vârstă, fie de aici, de la Vovidenie, fie din marea lavră nemţeană, că părinţii îi sfătuiseră să aleagă mănăstirea. Când o familie avea mai mulţi copii, pătrunşi de sentimentul binecuvântării aduse în neam de un călugăr sau călugăriţă, părinţii îndemnau pe una din odrasle să se gândească la călugărie. Astăzi, adeseori se întâmplă invers: rudele, colegii, apropiaţii pun piedici unui tânăr dornic să îmbrăţişeze viaţa monahală, invocând tocmai asemenea greşite concepţii: călugărul este un inadaptat, incapabil să-şi întemeieze o familie, să-şi asume responsabilităţi sociale, profesionale.
Vocaţia de a face pământul cer
Îi respectăm şi preţuim pe cei din lume, ne rugăm pentru ei, nu tăgăduim frumuseţea lucrării lor în vederea mântuirii, nici vieţuirea în familie, dar trebuie să le spunem nehotărâţilor şi scepticilor că monahismul nu înseamnă o izolare de lume, ci o rugă neîncetată pentru ea; că monahul nu se însingurează, nu fuge de responsabilităţi, ci, dimpotrivă, stabileşte priorităţi ce privesc Cereasca Împărăţie, iar prin rugăciune se află în comuniune cu toţi. Din această perspectivă, rostul monahismului este de a aduce printre semeni bucuria prezenţei lui Dumnezeu. Monahii au aceeaşi vocaţie ca sfinţii de odinioară: de a face pământul cer, iar nicidecum cerul pământ. Aşadar, monahismul nu trebuie să se înscrie în trăsăturile traiului cotidian, ci în viaţa lui Dumnezeu. Chiar dacă nu-şi întemeiază o familie proprie, călugărul aparţine familiei celei mari a Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. El are datoria de a-L arăta pe Dumnezeu lumii. Pentru aceasta trebuie să împlinească o condiţie sine qua non, anume: să trăiască el mai întâi cu şi în Dumnezeu, căci, aşa cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, „îngerii sunt lumină monahilor, iar vieţuirea monastică este lumina tuturor oamenilor“.