Viața omului, corabie care trece pe mare fără să lase urme
Evanghelia Duminicii a 9-a după Rusalii vorbește despre una dintre minunile săvârșite de Mântuitorul, și anume potolirea unei furtuni cumplite pe Marea Galileei sau lacul Ghenizaret, numit și Marea Tiberiadei.
Domnul săturase cinci mii de bărbați, în afară de femei și copii, iar acum era înconjurat de oamenii cărora le vorbise despre Împărăția lui Dumnezeu și dorea să meargă fiecare la casa lui. I-a îndemnat pe ucenici să urce în corabie și să traverseze marea, să treacă dincolo, în Ținutul Gherghesenilor, iar El avea să mai rămână până când mulțimile se îndreptau spre locurile lor.
Pentru cei care trăiesc printre munți, stânci și nisip, unde plouă de câteva ori pe an, apa era și este o mare bogăție, cu atât mai mult în locurile secetoase din Țara Sfântă. Resurse importante de apă prețioasă sunt în Munții Banias, de unde izvorăște Iordanul, care adună alături de alte surse de apă și izvoarele locului, alcătuind Marea Galileei, cu o suprafață de 166 kmp.
Pentru a înțelege minunea trebuie să subliniem că uneori, în timpul verii, vânturi puternice dinspre Sahara răcesc aerul și provoacă furtuni foarte mari, chiar și în mijlocul lacului, răsturnând corăbii, încât au murit oameni nu doar altădată, ci și în vremea noastră. Cei care au călătorit în Țara Sfântă și au rămas un timp acolo știu că vânturile care vin dinspre Sahara aduc foarte mult praf care intră prin cele mai mici deschizături, distrugând locuințele, hainele și sănătatea oamenilor. Probabil că o astfel de furtună din deșert se va fi produs și atunci, iar apele lacului s-au tulburat, încât corăbierii, chiar dacă aveau experiență, nu știau pur și simplu cum să ajungă la mal.
Așadar, ucenicii au fost trimiși de către Învățătorul și Domnul să traverseze lacul Ghenizaret și au făcut ascultare. Ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune, între altele: ,,Măiestria corăbierului nu se vede pe timp bun atunci când este soare, ci în vreme de furtună”. Corabia era învăluită de valuri, iar ucenicii s-au speriat, au început să strige, după cum ne spune Evanghelistul, mai ales că, la un moment dat, L-au văzut pe Mântuitorul venind către corabie mergând pe mare.
Fiind oameni simpli, tributari tradițiilor locale despre năluciri ce se arătau în vremuri de cumpănă pe lac, nu au crezut că Domnul, pe care Îl lăsaseră în urmă cu mulțimile, avea să ajungă odată cu ei în mijlocul mării, ci au considerat că este un duh. Mântuitorul le-a spus cuvintele pe care le-a adresat femeilor mironosițe: „Nu vă temeți!” (Marcu 16, 6) și „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Evanghelia este o lecție înaltă de teologie și viață! Ne aducem aminte de cuvintele din tezaurul de cult al Bisericii, din momentele când pomenim morții, o cântare care rezumă cumva Evanghelia de astăzi: „Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din stricăciune viața mea, Mult Milostive!”
Același gând al rugăciunii și al cântărilor duce la frumoasa alcătuire a Acatistului Mântuitorului Hristos, unde aflăm că „Vifor de gânduri ascunse având, Petru se afunda”, într-o altă traducere, îndoielnice, în loc de ascunse, „dar văzându-Te pe Tine umblând pe apă Te-a cunoscut a fi Dumnezeu adevărat și primind mâna Ta cea mântuitoare a zis: Aliluia!”. Aceste cuvinte pe care le auzim la slujbe și rugăciuni sunt inspirate tocmai din momentul întâlnirii dintre Apostoli și Hristos pe Marea Galileei. Învățăm, așadar, că Mântuitorul este aproape de toți cei care Îl cheamă în ajutor.
Corabia învăluită de valuri reprezintă Biserica. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această corabie va înfrunta mereu valurile și va păzi înlăuntru pe cei care doresc să ajungă la limanul liniștit al mântuirii. Cei care se află în mijlocul mării, departe de Corabie, au puține șanse să ajungă la mal. Când Dumnezeu intervine, chiar și cei aflați în mijlocul apelor, în pântecele mării, cum spun vechile traduceri, pot ajunge la liman, pentru că El poartă de grijă tuturor.
Să ne aducem aminte de perioada când Apostolul Pavel propovăduia cuvântul Evangheliei și călătorea, întemeind comunități, așezând preoți, diaconi și episcopi prin locurile unde poposea. În mijlocul Mării Mediterane, s-a sfărâmat corabia cu el, după cum a mărturisit corintenilor că „de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării” (2 Corinteni 11, 25), vorbind despre momentele dificile ale misiunii lui. După ce a supraviețuit o noapte și o zi în largul mării, când a ajuns pe malurile insulei Malta, oamenii locului au reacționat astfel: „Iar locuitorii ei ne arătau o deosebită omenie, căci, aprinzând foc, ne-au luat pe toţi la ei din pricina ploii care era şi a frigului ” (Faptele Apostolilor 28, 2). Însă după ce o viperă l-a mușcat, locuitorii îndată și-au schimbat atitudinea, cum se întâmplă în lumea noastră, și au spus: „Desigur că ucigaş este omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască, deşi a scăpat din mare” (Faptele Apostolilor 28, 4), și așteptau ca el să se umfle, după cum spun scrierile, și apoi să moară. Dar rămânând mai mult timp cu el, vorbindu-le despre credința în Mântuitorul Hristos, au observat ca Apostolul Pavel s-a vindecat și și-au schimbat din nou gândirea: „Dar aşteptând ei mult şi văzând că nu i se întâmplă nimic rău, şi-au schimbat gândul şi ziceau că el este un zeu ” (Faptele Apostolilor 28, 6).
Așadar, lucrurile sunt legate de Dumnezeu și întâlnim excepții când se schimbă rânduiala firii cu care suntem obișnuiți.
Mai învățăm apoi din această Evanghelie că Mântuitorul poate porunci nu doar oamenilor și demonilor, ci și naturii care ne înconjoară, chiar și vântului și mării. Cine dintre oamenii de astăzi poate săvârși o astfel de minune oricât de puternic ar fi?
Petru, coborând din corabie, s-a apropiat de El și câtă vreme a privit înainte, neabătut, cu credință, către Hristos, a mers pe ape, dar când s-a uitat la valurile cumplite dinainte, a început a se afunda. Părinții Bisericii spun că de multe ori credința noastră este asemenea puținei lui credințe. Poate că și noi, cândva, cu ani în urmă, am ales, atunci când nu erau atât de multe poduri peste apele care își schimbă înfățișarea după furtuni, să traversăm vreun pârâu peste un butuc sau o mică punte pusă în grabă și, pentru a nu ne dezechilibra și cădea în vâltoare, ni se spunea să privim doar în partea cealaltă a punții, iar nu la apa tulbure care trece pe dedesubt.
La fel se întâmplă cu noi când privim neabătut către Mântuitorul: lucrurile celelalte nu ne mai interesează, nici valurile puternice, nici furtunile, nici apa care vine să înghită totul, cum se întâmplă în vremea inundațiilor. Dacă privim către Hristos, El va găsi o cale de a veni la noi, de a ne lua de mână asemenea lui Petru, și chiar dacă ne mustră, spunându-ne puțin credincioșilor, Își va arăta milostivirea cea negrăită.
Se spune că pentru cel care crede nu există niciodată întrebări și mulți dintre noi mărturisesc acest lucru. Am întâlnit oameni care au credință neclintită, care nu pun niciodată întrebări, în timp ce pentru cei care nu cred nu există răspunsuri îndeajuns. La fel se întâmplă și cu credința noastră legat de marea învolburată a acestei vieți, de încercările prin care trecem noi și cei apropiați, pe care le putem depăși mult mai ușor simplificând durerea, suferința și singurătatea noastră cu ajutorul lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu, casa, preocupările și viața noastră sunt întotdeauna acoperite de valuri și furtuni.
La slujba Înmormântării preoților și a diaconilor, una dintre idiomele spune: „Ce este viața omului? Corabie care trece pe mare fără să lase semne”. Dacă ați călătorit vreodată cu feribotul, ați văzut că se creează valuri la trecerea vaporașului, însă după câteva minute, marea se liniștește de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Așa este și viața noastră: uneori ca o corabie de dimensiuni mai mari sau mai mici, credem că suntem importanți și folositori altora, apreciați sau nu, dar de fapt trecerea noastră este asemenea unei corăbii pe mare, care nu lasă urme. Important este să observăm încă de aici mâna întinsă de către Dumnezeu pentru a ne bucura de sprijinul Lui și dincolo, în vremea când vom călători cu corabia către limanurile liniștite.
Se cuvine să-I cerem Lui ajutorul, singura nădejde tare și neînfruntată. Fericiți sunt oamenii care, privind către El, nu se afundă în valul necredinței, răspund întotdeauna chemării Lui și nu spun asemenea lui Petru: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine” (Matei 14, 28), cuvinte care rezumă puțina credință pe care o avem adeseori.
De cele mai multe ori ne întâlnim cu astfel de cuvinte: dacă, să vedem dacă ar fi, dacă ar exista, dacă s-ar întâmpla o minune. Toate vorbesc despre puțina noastră credință care adeseori poate fi numită mai degrabă necredință. Observăm însă că au și valurile rostul lor, întrucât, de cele mai multe ori, chiar și necredincioșii recunosc, aflându-se în mijlocul furtunii, adică în momentele grele ale vieții lor, adevărurile legate de Dumnezeu.
Cel care se îndoiește este asemenea valurilor mării, iar dacă s-a întâmplat să avem și noi vreodată o experiență asemănătoare cu a lui Petru, să ne schimbăm cuvintele și atitudinea și atunci la cârma corabiei va veni Hristos, chiar și atunci când este amenințată de valuri puternice și când ni se pare greu, când considerăm că nu mai putem răzbi de mulțimea încercărilor, a suferințelor sau a lacrimilor noastre.
Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să privim către El nu doar când ne aflăm în furtună și valurile sunt puternice, când lovesc țărmurile unde trăim, ci permanent, pentru ca El să ne trimită binecuvântarea dintru înălțimea Sfântului Său locaș.