Vieţuirea şi trăirile pustnicei Atanasia de la Schitul Jgheaburi, Vâlcea

Am arătat în materialul precedent prima parte a vieţii monahiei Atanasia Petrean, până la închinovierea "de canon" în Schitul Jgheaburi, petrecută în anul 1954. În acel an, împreună cu alte patru monahii, toate ardelence, au vrut să se întoarcă în Transilvania. Episcopul Clujului s-a bucurat de hotărârea lor, dar a cerut binecuvântarea episcopului Iosif Gafton al Râmnicului, care nici n-a vrut să audă de un asemenea demers şi "de canon", cum mărturisea maica, le-a transferat pe toate la Schitul Jgheaburi, fost schit de călugări, atunci părăsit şi ruinat, cu o bisericuţă în care sătenii depozitau toamna merele şi o casă cu doar trei camere neterminate, fără curent electric şi fără drum de acces.

Maica Atanasia a fost numită stareţă. A întreţinut schitul mai ales din banii de pe covoarele olteneşti, pe care le ţesea cu mâinile ei, trudind ziua întreagă. Istorisea maicilor mai tinere cum a ajuns la patriarhul Justinian Marina pentru a-i cere un ajutor material pentru lucrările grabnice de restaurare. Cineva a sfătuit-o să nu meargă în audienţă la biroul patriarhului, deoarece nu va fi lăsată să intre, ci să încerce să ajungă, după ora prânzului, în grădina reşedinţei unde patriarhul îşi făcea plimbarea zilnică. Aşa a făcut şi a primit ajutorul de care avea nevoie, iar după un an patriarhul Justinian a vizitat schitul, dorind să vadă personal ce a realizat maica cu banii Patriarhiei. Se pare că a fost mulţumit de stadiul lucrărilor înfăptuite şi de priveliştea care semăna cu o "gură de Rai". După Decretul 410/1959, maica Atanasia a rămas singură în schit ca paznic. Aceasta era formula de compromis găsită în vâltoarea vremurilor. Mai târziu a venit la Jgheaburi maica Tatiana Bordoş (basarabeancă) pe care, în situaţii grele, maica Atanasia o ascundea, de frică, atunci când venea cineva în schit. S-au nevoit în condiţii vitrege amândouă, până în 1970, când s-a alăturat acestei "obşti" şi maica Heruvima Bresan, călugăriţă de la Văleni, Argeş. În anul 1993, maica Atanasia s-a retras de bunăvoie din ascultarea de stareţă. Între realizările gospodăreşti ale maicii amintim terminarea casei începute de călugări în 1934, construirea unei noi case cu trapeză şi bucătărie şi a altei case, cu două camere, pentru preotul slujitor, introducerea în 1990, cu mari eforturi, a iluminatului electric, precum şi zidirea anexelor gospodăreşti. În ultimii ani ai vieţii, maica nu a mai părăsit niciodată schitul şi era nelipsită de la slujbele bisericii. Miezonoptica şi Utrenia le citea în chilie până către ora trei dimineaţa (după miezul nopţii). După participarea la Sfânta Liturghie începea munca la covoare şi se oprea din lucru doar la ora trei după-amiază, când mânca (lua masa doar o dată pe zi, la ora trei, afară de sâmbăta, duminica şi sărbători). A ţinut această rânduială până în ultima zi a vieţii. Cu câteva ore înainte de a pleca la Domnul a participat la Sfânta Liturghie, a luat anafură şi a dorit să vină pe picioarele ei până aproape de casă. Din pat, fără putere, cerea să fie ajutată să se ridice ca să-şi citească rugăciunile şi să se apuce iar de lucru, dar când a înţeles în sfârşit ce se întâmplă cu ea a spus ca pentru sine: "De aceea i se urează omului să trăiască mulţi ani, ca să nu mai fie bun de nimic!". La ora 2:20, miercuri, 9 mai 2012, după ce i-a fost aprinsă lumânarea, maica şi-a dat duhul. Şi încă un amănunt: între cărţile de rugăciune din care citea, avea pus semn la rugăciunea de ieşire a sufletului. Nu ştim dacă lectura mereu această rugăciune sau doar atunci, înainte de moarte, a citit-o. Obştea a fost înduioşată de acest fapt şi de pregătirea permanentă şi atentă de care suntem datori fiecare în parte. Maica era foarte milostivă. Se spune că, încă de tânără, nu avea nici o socoteală la bani. În ultima vreme lua şi din lucrurile maicilor, dacă erau lăsate la întâmplare, apoi le oferea celor care-i ieşeau în cale. Uneori se crea supărare din acest motiv, dar îşi cerea iertare şi de la ultima soră, spunând că acel obiect e al nimănui, dacă a fost lăsat la întâmplare. Odată, când hoţii au răvăşit chiliile şi au luat puţinul ce l-au găsit, în timp ce maicile erau la slujbă, maica Atanasia a scris o declaraţie afirmând că hoţii au adus înapoi lucrurile furate (ceea ce nu era adevărat), doar pentru că i-a fost milă de miliţianul care ancheta acest caz şi nu-l mai putea rezolva. Era vorba de o rară bunătate a inimii. Anii au trecut parcă prea repede. Doream să aflu de Jgheaburi de la cei care-mi puteau oferi cea mai mică informaţie. Monahiile de la Mănăstirea Stavropoleos mi-au spus de câteva ori că au fost la Jgheaburi, ori maicile de acolo au trecut prin obştea aflată în centrul Capitalei. Am întrebat cum se simte maica Atanasia, pustnica de la Jgheaburi. Eram bucuros să ştiu că se roagă acolo, în linişte, deşi anii vieţii ei erau îndelungaţi, suferinţele se adunaseră şi, cum era firesc, se apropia ziua trecerii dincolo. Într-o zi, o altă veste venea de la Stavropoleos, de această dată tristă pe de-o parte, dar plină de nădejde şi bucurie privită din unghiul credinţei nestrămutate în Înviere. Monahia Atanasia, pustnica de la Jgheaburi, se strămutase la veşnicele locaşuri. M-am dus în locul iubit al sihăstriei ei îndelungate, la înmormântarea unei cuvioase. Ce frumos mor sfinţii! Deşi nu mai auzea, venea zilnic la Sfânta Liturghie, cum s-a întâmplat şi-n ziua când a cercetat-o îngerul morţii. La puţin timp după Liturghie, a plecat să asculte o altă Liturghie, fără egal în frumuseţe, şi fără de sfârşit... Atanasia Petrean a fost o călugăriţă pătrunsă de fiorul unei înalte trăiri. A avut suflet bun, glas de privighetoare, răbdare şi nevoinţe sfinte. O icoană a monahismului din vremurile noastre. De la ea au rămas zidiri, cuvinte frumoase, fapte de milostenie, amintiri. De aceea, la slujba pogribaniei a venit mai mult popor decât într-o zi de hram. Aceasta a fost, în câteva cuvinte, istorisirea vieţii unei călugăriţe isihaste, care s-a nevoit în sihăstria Jgheaburilor aproape 60 de ani, din cei 92 pe care i-a dăruit Dumnezeu. A scris şi versuri în formă populară Noi, măicuţele din Jgheab, la biserica cu-n brad, Şi cu-n izvoraş frumos, Îl lăudăm pe Hristos Schitul este înconjurat, cu păduri mândre de fag Şi prin pădure mai vezi, căprioare şi mistreţi. Iară toamna mai târziu, vine şi moşul Martin Încearcă să intre-n casă, câinii latră şi nu-l lasă. Drumu-i greu să ajungi la schit, dar noi mult l-am îndrăgit, Pentru biserica noastră, cu pictura ei frumoasă. Şi c-un brad frumos înalt, la toţi care-l văd li-i drag. Iar liniştea ce domneşte, pe drumeţi îi odihneşte. Azi e zi de sărbătoare, pentru noi e o zi mare Când oameni cu suflet mare au venit din depărtare. Vrând din priceperea lor, la acest frumos izvor Să-şi depună munca lor, pentru maici, pentru popor. Slavă dăm lui Dumnezeu, pentru ajutorul Său. Cine-n lume a pomenit, pe un râu aşa de mic Să răsară o lumină, din motor şi din turbină. Astăzi am văzut lumină, prin oameni de omenie. Strălucesc becuri în schit, cum nu s-a mai pomenit. Eroi au fost şi mai sunt, pe acest străbun pământ. Din pământ ne iese pâinea, din apă vine lumina. Păsările cântă-n cor, apa ne curge-n izvor. Iară schitul luminos, cu becuri cum n-a mai fost. Noi de bucurie mare, vă aducem o urare La mulţi ani! Să ne trăiţi, sănătoşi cu toţi să fiţi. Pace fie-n casa voastră şi în scumpă ţara noastră. Pe la noi să mai veniţi, căci cu drag veţi fi primiţi. Noi om face rugăciune, pentru pacea-n-treaga lume.