Viforul de-afară şi cel din inimă

În viaţă există uneori meteorice frânturi de trăiri căzute în adâncu-ţi care, paradoxal, te înălţă până dincolo de înţeles. Care îţi pot lămuri, în regula unei tainice alchimii, nevoia acută de nevoire, ca voie şi fără de voie, întru cele ale inimii. Scânteieri de inefabil, anulări de percepţii, poate zbor, poate înot, poate topire de sine sau, dimpotrivă, cine ştie, poate zidire de zid.

Cu aceste posibile şi sărace exprimări verbale ale stării, încerc să mărturisesc cum am trăit eu în mijloc de viscol anularea viscolului. Şi cum o Sfântă Liturghie m-a transformat, într-o zvâcnire de clipă, în ucenicul inimii mele. Păşesc greu, împotrivit de răscolirile viscolului. Gerul pătrunzător îmi cearcă mâinile vârâte în buzunare, iar ţepi sticloşi de gheaţă vălătuciţi de vânt îmi crestează obrajii. De sus, din hăuri îngheţate bocnă sau poate din adâncuri de mări, căci nu mai ştii de unde vine ninsoarea, fâşii vineţii de viscol mătură totul în cale. De câteva zile viscoleşte continuu, ca o nesperanţă sau ca un păcat nerăscumpărat. Simt cum îmi îngheaţă respirarea. Un punct luminos cât un vârf de ac apărut undeva pe scoarţa cerebrală o porneşte prin creier trăgând după el o dâră subţire de cuvânt, ca o linie dreaptă, incredibil de dreaptă, scurtcircuitând sinapsele, adunând şi topind în sine frânturi de gânduri, simţuri alterate, rupturi de imagini. O linie ca o linişte fără de margini. Ca o degerătură ce ţi se insinuează subtil şi pervers în trup, după care vine căldura. Înşelătoarea stare din care nu te mai poate trezi decât ţipătul alarmat al inimii. Sentiment cunoscut mie, căci l-am mai trăit cândva, într-o noapte cu ger cumplit, soldat fiind pe frontiera de vest a ţării. Atunci m-a salvat inima. Şi tot ea mă salvează şi-acum, trăgându-mă jos de pe linia aceea dreaptă din creier, pe care începusem să păşesc spre neunde. Mă trânteşte de fapt, cu raţiune cu tot, în viscol. În realitate. Firul de iarbă care mă cheamă la continuă slujire De doi ani, zilnic, parcurg acelaşi drum cu metroul. După ce ajung la Unirii, ies spre "Horoscop", fac dreapta, traversez strada şi urc apoi Dealul Patriarhiei pentru a mă închina la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. De doi ani, zilnic, indiferent de vreme, sărut mâna înmiresmată a sfântului. Suluri urlătoare de zăpadă şi crivăţ, ţesute în uriaşe războaie de vânt, mi se înfăşoară de trup. Urc greu, uneori împins din spate de o forţă nevăzută, alteori lovit cu violenţă direct în piept. Înot prin zăpadă spre sfântul meu. Imagini fulguite de vară uscată îmi scapără în minte. Secvenţe de hram, cu preoţi, pelerini şi icoane. Miros de tămâie şi cântece de îngeri. Bucăţi de istorii trecute căzute din tencuiala turnului, ţipete şi rugi, stropi de agheasmă şi lumânări, cruce. Toate se rotunjesc, se învolburează, se topesc, renasc, mă urmăresc, mă înalţă, mă coboară, mă amestecă cu cioburile unui reportaj încă nescris despre un fir de iarbă, ce-mi bântuie orgoliul de jurnalist, supremă jertfă, împlinire profesională deplină, neatinsă încă şi poate neatingătoare de mine vreodată. Pentru că scrisul nu este formă. Ci poate doar ardere. Poate doar boală. Poate doar căutare de care nu te poţi lecui. Dar firul acela de iarbă există. Trăieşte. E viu şi în fiecare clipă, indiferent de timp şi vreme, ţipă, precum inima mea, chemându-mă salvator la continuă slujire. Sfânta Liturghie care arde pierzania lumii Iată-mă în pragul catedralei. Îmi scutur ghetele de zăpadă şi-mi descopăr capul. Mă închin şi intru înăuntru. Câteva persoane primesc în genunchi cuvântul Domnului. Mă închin iarăşi şi mă plec la icoana Mântuitorului din dreapta, rostind rugăciunea mea zilnică. Apoi, la cea a Maicii Domnului, din stânga pronaosului, după care urc, sărut mâna sfântului meu care mă aşteaptă, icoana Sfintei Parascheva, după care cobor, mă închin şi sărut moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Primesc miruirea unui părinte şi mă retrag spre uşă gândindu-mă la revenirea mea în viscol. Un ţipăt ca o spintecare de lance mă cutremură însă dinspre inimă. Aici, în clipa aceasta fără de clipă, viscolul s-a anulat pe sine în Sfânta Liturghie. Nimic din disperarea şi pierzania lumii de afară nu mai funcţionează aici. Legile ei se ard, dispar, se amendează fatal, anulându-se. La fel şi viforul. O linişte ca un început de lume vindecă aerul, simţurile paralizate, respirarea, gândurile îngheţate, trupul, privirea, sufletul. Totul pare clar, deşi nimic nu poate fi definit în clar. Doar inima continuă să-şi răsucească lancea în adâncimea tăcerii din mine, ca un ţipăt de prunc nou-născut. Şi nici nu ştiu ce sângerează cald, curat, dorit, aşteptat: inima însăşi sau eu, stăpânul ei rătăcitor, centurionul inconştient şi neglijent ce o poartă ca o armură pe dinăuntru. Şi nici nu mai contează. Şi nici nu trebuie să conteze, de vreme ce mă simt eliberat de durere. De înviforârea din mine. Respir, "înghit" Liturghia ca o cuminicătură. Punctul din creier trezit absoarbe vijelios linia dreaptă, atât de dreaptă, pe care o întinsese pe scoarţa cerebrală, reface sinapsele, redându-mi funcţionalitate şi coerenţă necuvintelor. Tresar firesc în taina crucii cu care mă însemn la plecare şi mă retrag cu viforul din suflet anulat şi cu cel de dincolo de suflet întins ca o mantie de purpură şi lumină la picioarele inimii. Atunci am înţeles eu cum într-o zvâcnire de clipă Sfânta Liturghie m-a prefăcut pe mine, neglijentul centurion, în ucenicul inimii mele. Drumul până la redacţie mi s-a părut după această înălţare ca o trecere-petrecere printr-o nesfârşită vară de lumină în care doar un fir de iarbă continuă să mă ispitească, să mă tragă de mânecă, să ţipe după mine, ca după o datorie neachitată. Dar ce m-aş face eu, ucenicul inimii mele, cu ce aş mai rămâne dacă mi-aş plăti toate datoriile deodată?