Vindecarea sufletului
Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat și de suflet folositor, în Filocalia (2004), vol. 4, pp. 172-173
„Cel ce cugetă nepătimaș de la început sau respinge prin împotrivire și certare momeala a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează. Lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare; curvia, prin dorul dumnezeiesc și prin dorința bunurilor viitoare; iubirea de argint, prin compătimirea celor săraci; mânia, prin dragostea față de toți și prin bunătate; întristarea lumească, prin bucuria duhovnicească; trândăvia, prin răbdare, stăruință și mulțumire către Dumnezeu; slava deșartă, prin lucrarea ascunsă a poruncilor și prin rugăciunea necontenită întru zdrobirea inimii; mândria, prin aceea că nu judecăm și nu disprețuim pe nimeni, cum a făcut fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei mai de pe urmă dintre toți. nSlobozită astfel mintea de patimile amintite și înălțată la Dumnezeu, de aici înainte trăiește viața fericită, primind arvuna Duhului Sfânt; și, plecată de aici cu nepătimire și cunoștință adevărată, se înfățișează înaintea luminii Sfintei Treimi împreună cu Sfinții Îngeri, primind lumina pentru veacurile nesfârșite. Sufletul având deci trei părți, precum s-a arătat mai înainte (căci trei sunt părțile lui: rațiunea, iuțimea și pofta), dacă în iuțime este dragoste și iubire de oameni, și în poftă, curăție și neprihănire, rațiunea este luminată; iar dacă în iuțime este ură de oameni și în poftă desfrânare, rațiunea este întunecată. Deci rațiunea atuncea este sănătoasă și cumpătată, și luminată, când are afectele supuse și contemplă rațiunile făpturilor lui Dumnezeu duhovnicește (curat) și e înălțată către fericita și Sfânta Treime. Iar iuțimea atuncea se mișcă după fire, când iubește pe toți oamenii și nu are față de nici unul dintre ei supărare sau pomenire de rău. În sfârșit, pofta, când a omorât patimile prin smerită cugetare, înfrânare și neavere, când adică a omorât plăcerea trupului, dorința după avuție și după slava trecătoare, și s-a întors spre dragostea dumnezeiască și nemuritoare.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 74, Omilii la Matei, PSB 23, IBMBOR, București, 1994, pp. 844-845
- Dar cine-i atât de ticălos – m-ar putea întreba cineva – încât să nu se îngrijească de el nici cât se îngrijește de slugile lui?
- Da, aceasta-i de mirare: că ne prețuim atât de puțin, încât ne disprețuim pe noi înșine mai mult decât pe slugi. Când slugile noastre sunt cuprinse de friguri, chemăm doctori le dăm o cameră deosebită și-i silim să ia doctoriile prescrise de doctori. Dacă nu voiesc să ia doctoriile, ne supărăm, punem alături de ei paznici care să nu le îngăduie să facă ce poftesc. Dacă doctorii spun că doctoriile pe care le pregătesc ei sunt scumpe, consimțim să le cumpărăm; și facem tot ce ne cer doctorii; și-i plătim pentru aceste rețete medicale. Când însă ne este bolnav sufletul – dar, mai bine spus, nu este vreun timp când nu este bolnav -, nici nu chemăm doctor, nici nu cheltuim bani, ci ne purtăm cu mare nepăsare. (...)
- Și cum să facem? aș putea fi întrebat.
- Arată lui Pavel sufletul tău bolnav! Adu în casa ta pe Matei! Așază-te lângă Ioan! Ascultă de la ei ce trebuie să facă un bolnav ca tine! Ei îți vor spune negreșit și nu vor ține tăinuite sfaturile lor. Ei n-au murit, ci trăiesc și grăiesc! Nu-și dă seama sufletul tău că e cuprins de friguri? Silește-l tu! Deșteaptă-i cugetul! Adu înaintea lui pe profeți! Acestor doctori nu trebuie să le dai bani, nici nu cer plată pentru osteneala lor, nici pentru doctoriile ce le pregătesc. Te silesc însă să faci o cheltuiala: să dai milostenie! (...) Să nu te temi de mulțimea acestor doctori. În toți aceștia vorbește unul: Învățătorul Hristos.
(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)