Vindecarea ochilor vine după vindecarea inimii

Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum) Matei 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor.

Orbii din Evanghelia de astăzi nu văd, dar Îl recunosc pe Fiul lui David. „Văd” ceea ce mulți dintre cei cu ochi sănătoși nu văd. Îl recunosc pe Hristos. Ei nu spun „Învățătorule!”, ci: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”. „Fiul lui David” desemna în vremea aceea pe Mesia cel mult așteptat. Așadar, cei doi orbi strigă de fapt: „Tu ești Mesia! Tu ești Cel pe care Dumnezeu ni L-a făgăduit prin David”.

Înainte ca Hristos să le deschidă ochii, ei Îl recunosc deja drept Mesia. Vindecarea ochilor vine după vindecarea inimii, pentru că mai întâi L-au văzut prin credință și abia apoi L-au văzut și cu ochii trupești.

Rugăciunea lui Iisus vindecă inimile

Cuvintele înălțate de ei sunt cea mai veche formă a Rugăciunii lui Iisus. Cuvintele le întâlnim rostite și de orbul Bartimeu: „Iisuse, Fiul lui David, milu­iește-mă!”. Sunt rostite într-o altă formă și de femeia cananeeancă: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. Aici apare deja și apelativul „Doamne”, foarte important în forma ulterioară a rugăciunii. Cei zece leproși rostesc și ei aceste cuvinte: „Iisuse, Învă­țătorule, fie-Ți milă de noi!”. Accentul cade tot pe invocarea milei. Vameșul din parabolă se roagă cu cuvintele: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Deși nu se adresează explicit lui Iisus, această rugăciune oferă partea finală a formulei tra­diționale: „Mi­luiește-mă pe mine, păcătosul”. Tâlharul de pe cruce îi spune Mântuitorului: „Pome­nește-mă, Doamne, când vei veni în Împă­răția Ta!”. Sunt invocări scurte, personale și pline de credință.

Cea mai scurtă rugăciune de felul acesta rostită în Evanghelii este cea a lui Petru atunci când era să se scufunde în mare. Este strigătul omului aflat în disperare: „Doamne, scapă-mă!”.

Dacă privim toate aceste texte prezentate mai sus împreună, observăm că formula tradițională a rugăciunii inimii, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, este alcătuită din cuvinte/expresii răspândite în Evanghelii. Rugăciunea lui Iisus nu este o formulă inventată ulterior, ci reprezintă o sinteză inspirată din rugăciunile Evangheliei în care credința în dumnezeirea lui Hristos se unește cu smerenia și cu cererea neîncetată a milei dumnezeiești. Părinții filocalici au văzut în aceste invocări evanghelice prototipul rugăciunii neîncetate. Este interesant că începutul rugăciunii inimii se naște dintr-un strigăt. „Doamne scapă-mă!”, „Doamne, milu­iește-mă!”. Dumnezeu Milostivul aude mai întâi inima și apoi vocea. Omul începe să se vindece atunci când încetează să creadă că se poate salva singur.

Mai avem nevoie astăzi de rugăciunea inimii?

Niciodată omul nu a fost atât de conectat la lume și, în același timp, atât de deconectat de propria inimă. Trăim înconjurați de telefoane, notificări, știri și conversații care ne solicită permanent atenția. Ne grăbim de dimineață până seara, iar când avem câteva clipe libere, simțim nevoia să umplem imediat tăcerea cu încă o informație. În această agitație, omul riscă să se piardă pe sine și să uite că adevărata pace nu se găsește în afara lui, ci în întâlnirea cu Dumnezeu în interiorul lui. Rugăciunea inimii este tocmai această întoarcere spre interior. Ea nu cere un loc special și nici mult timp. Poate fi rostită pe drum, în mașină, la serviciu, în mijloacele de transport sau în clipele de așteptare. De fiecare dată când spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, sufletul începe să se adune din împrăștiere, iar inima se liniș­tește. Așa cum apa tulbure nu poate reflecta chipul celui care privește în ea, tot astfel nici sufletul tulburat nu se poate vedea pe sine și nu-L poate primi pe Dumnezeu. Rugăciunea limpe­zește apele lăuntrice. Ne deschide inima și ochii pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu. Ajută la cercetarea de sine. Ajută să ne cunoaștem și să ne înțelegem mai bine. Realizăm unde greșim și putem îndrepta.

Mai mult decât atât, rugăciunea inimii ne ajută să-i așezăm înaintea lui Dumnezeu pe cei pe care îi iubim. Nu putem fi mereu lângă cei dragi, dar putem fi mereu împreună cu ei în rugăciune. Astfel, rugăciunea devine nu doar întâlnirea noastră cu Dumnezeu, ci și „locul” în care întreaga noastră familie, prietenii și chiar cei aflați în suferință sunt cuprinși în iubirea și harul Lui. Rugăciunea inimii nu este o fugă din lume, ci puterea de a rămâne în lume fără a ne pierde cumpătul, fără a pierde pacea lui Hristos. Este un mijloc de tămăduire.

 „Vedeți, nimeni să nu știe”

De ce le interzice celor doi orbi vindecați să vorbească? Nu pentru că Hristos se teme de popularitate. Ci pentru că minunea nu trebuie transformată în spectacol. Câteodată este prea multă afișare a lucrurilor ce s-au petrecut în taină. Harul lui Dumnezeu, care a atins inima omului la un moment dat cu delicatețe și a produs o schimbare în el, este prezentat ca la cinematograf tuturor celor curioși.

Apoi, mai există un pericol foarte actual: dorința de a spune tuturor binele pe care îl facem. Așa sunt vremurile, așa a evoluat cultura de astăzi că aproape orice faptă bună este fotografiată. Dar Mântuitorul ne spune explicit: „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta!”.

Ajutăm pe cineva la Paști sau la Crăciun și imediat apare pe Facebook. Facem un pelerinaj și vrem să știe toată lumea. Postim și explicăm cum am postit, ce mâncăruri de post am mâncat. Ne filmăm cum ne rugăm și apoi postăm pe internet. Să știe toată lumea. Ceva nu se potrivește. Hristos spune exact contrariul. „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta!” Harul se invită și se câștigă în taină, virtutea se cultivă și ea în taină. Sfințenia nu are nevoie de public, nu așteaptă aplauze și aprecieri. Slava deșartă caută mulți­mile. Ego-ul are nevoie de public. Una dintre cele mai mari virtuți este dis­creția. Este odihnitoare. Omul discret ne câștigă încrederea. Este cel cu care pot să mă sfătuiesc, căruia pot să-i încredințez durerea și bucuria mea. Omul discret este un om frumos. „Doamne, ­Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”

Există o diferență între mărturisirea credinței și expunerea virtuții. Credința o mărturisim îna­intea oamenilor pentru că Hristos Însuși ne-a îndemnat să fim lumina lumii. Dar virtuțile nu sunt cultivate pentru a fi expuse, ci pentru a ne apropia de Dumnezeu. Virtutea este asemenea unei flori. Dacă o atingi prea des, dacă o arăți continuu, dacă o scoți din pământul ei și o ridici ca să fie mai bine văzută, se ofilește și moare. Orbii nu ascultă. Nu trebuie totuși judecați prea aspru. Erau prea entu­ziasmați de ceea ce li se întâmplase, de câștigarea vederii, pentru a nu povesti. Iubirea adevărată înseamnă însă și ascultare.

Omul mut - neputința de a comunica

Textul ne spune că au adus la El „un om mut care avea demon”. Nu orice om tăcut este demonizat. Dar Evanghelia arată că există și o tăcere bolnavă care vine dintr-o formă de demonizare. Tăcerea dintr-o neputință, dar și din încăpățânare. Soțul nu vorbește cu soția. Părinții nu mai discută cu copiii. Frații nu-și mai vorbesc ani întregi. La serviciu colegii se pedepsesc prin tăcere. În psihologie există chiar expresia silent treatment, pedepsirea celuilalt prin refuzul comunicării. Uneori vine din orgoliu, alteori din dorința de a-l face pe celălalt să sufere. Alteori din incapacitatea de a ierta. Nu orice tăcere este rea. Sunt tăceri care odihnesc, tăceri binevoitoare, tăceri care vindecă. Există și tăcerea rugăciunii, tăcerea smereniei, tăcerea care evită cearta. De evitat sunt tăcerile care vin din resentimente, din mândrie, care au ca scop manipularea celuilalt. Acestea din urmă nu vindecă pe nimeni. Rănesc întreaga familie. Uneori diavolul nu distruge o familie prin scandal, ci prin lipsa dialogului. Când comunicarea moare, relația începe să moară și ea. Evanghelia de astăzi este și o invitație la a folosi corect cuvântul. Să știm când să strigăm către Dumnezeu: Doamne, mi­luiește-mă! Doamne, iartă-mă! Să nu ni se încleșteze gura atunci când este vremea să mărturisim Adevărul sau când trebuie să ne recunoaștem o greșeală, atunci când se cuvine să spunem „mul­țumesc” sau „te rog”. Nici să vorbim nu putem fără ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a afla măsura vorbirii avem nevoie de rugăciune. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu­iește-mă!” Rugăciunea ne învață să tăcem atunci când mândria ne „înghesuie”, să vorbim și rugăciunea ne dă puterea și înțelep­ciunea de a vorbi atunci când încăpă­țânarea şi frica ne țin gura legată. Aceasta este adevărata vindecare pe care o aduce Hristos Domnul atunci când ne apropiem de El și-i cerem ajutorul: Doamne, miluiește-mă! Doamne, ajută-mă! Nu doar prin deschiderea ochilor trupești, ci și vindecarea inimii și a cuvântului.