Vindecarea orbului din Ierihon: glasul Domnului, lumină orbului
Sfânta Evanghelie din Duminica a 31-a după Rusalii prezintă vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos în apropierea orașului Ierihon. Din acest fragment scripturistic desprindem numeroase învățături duhovnicești, foarte actuale, referitoare la oamenii depărtați de Dumnezeu, care au ochii sufletului acoperiți de orbire sau indiferență.
Minunea a avut loc lângă străvechea cetate Ierihon, care se traduce oraș al parfumurilor sau al palmierilor, așezare din Țara Sfântă, situată astăzi în apropierea graniței dintre Israel și Iordania.
Considerat a fi cel mai vechi oraș din lume, Ierihonul a intrat în istoria biblică odată cu sosirea poporului evreu în pământul făgăduinței. În secolul al XIII-lea î.Hr., vechea cetate canaanită a Ierihonului a fost cucerită de Iosua, după ce acesta, împreună cu poporul lui Israel, a înconjurat de șapte ori cetatea în sunet de trâmbițe.
Evenimentul ocupării cetății de către poporul evreu este prezentat în Cartea lui Iosua Navi din Vechiul Testament (cap. 2-6). După ce au rătăcit prin deșertul Sinai vreme de 40 de ani, israeliții s-au pregătit să treacă râul Iordan pentru a intra în Țara Făgăduinței, dincolo de Ierihon. Înainte de a face trecerea, Iosua, succesorul lui Moise, a trimis doi spioni care au intrat în oraș. Aceștia au scăpat cu viață, ca prin minune, cu ajutorul desfrânatei Rahab, a cărei locuință făcea parte din ansamblul zidului cetății. Tot de la ea spionii au primit și informații prețioase cu privire la Ierihon. În chip minunat, Iordanul a încetat să mai curgă, făcând astfel posibilă trecerea lor.
De-a lungul istoriei, cetatea a suferit numeroase vicisitudini, intemperii, invazii și chiar distrugeri. A fost reconstruită de regele Ahab (cca 874/3-853 î.Hr.), apoi Hiel din Betel a întemeiat din nou Ierihonul (cf. 3 Regi 16, 34). Un capitol important a fost cel din timpul lui Ilie și Elisei (cf. 4 Regi 2, 4-5; 18-22). În câmpia Ierihonului, babilonienii l-au prins pe Sedechia, ultimul rege al regatului Iuda (cf. 4 Regi 25, 5). Se pare că babilonienii au distrus mare parte din orașul Ierihon, după exilul babilonian continuând să existe doar o așezare modestă.
Ierihonul Noului Testament este situat la aproximativ 2 km de vechiul Ierihon, în locul numit Tulul Abu el-Alayiq. În acest loc deosebit, datorită climei mai calde, Irod cel Mare (40/37-4 î.Hr.) a construit un palat de iarnă. Această regiune, loc important și grandios, în vremea Mântuitorului, adăpostea una dintre mărețele creații arhitecturale ce au transformat dealul din apropierea izvorului lui Elisei, și anume: Reședința regală. Era, de fapt, un ansamblu impunător, lucrat în piatră albă, extrasă din zonă, înconjurat cu palate, piscine și grădini terasate, unde regele petrecea câteva luni pe an. Temperaturile de la Ierihon sunt, și în vremea noastră, cu zece grade mai ridicate decât la Ierusalim. De aceea, în timpul iernii, Irod și colaboratorii apropiați locuiau în Palatul de la Ierihon, care, în prezent, este o ruină.
Mântuitorul Iisus Hristos a mers adeseori prin cetatea Ierihonului, venind din Galileea către Ierusalim, sau întorcându-se din Cetatea Sfântă în provincia unde locuia.
Galileea era situată într-o zonă care nu îngăduia călătorului să ajungă la Ierusalim decât prin Samaria sau pe Valea Iordanului, pe unde trecea un vechi drum străbătut de călătorii acelor vremuri, de negustori, de închinătorii la Templu și de toți cei care doreau să ajungă la Ierusalim sau Egipt, calea fiind mereu prin orașul florilor (miresmelor).
Ierihonul se afla în deșert întins - singurul loc ce oferea călătorului cele trebuincioase, apă, ori posibilitatea de a poposi - și apare de mai multe ori în scrierile Sfintei Scripturi.
Mântuitorul a făcut în această cetate mai multe vindecări. Una dintre ele este cea a orbului amintit în Evanghelia Duminicii a 31-a după Rusalii, alta, minunea tămăduirii de orbire sufletească a cunoscutului vameș Zaheu. Orbirea fizică era mai puțin periculoasă decât cea a sufletului lui Zaheu, pe care Mântuitorul l-a chemat în ceata apropiaților Săi.
Evanghelia Duminicii a 31-a după Rusalii spune: Și când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce e aceasta. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul (Luca 18, 35-37). Orbul a reacționat la auzirea veștii că Mântuitorul Se află în proximitatea lui, spunând:
Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine! (Luca 18, 38).
Cei care se aflau în preajma lui îl certau, spunându-i să tacă. Însă el mai tare striga: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine! (Luca 18, 38). Atitudinea lui, rugămintea adresată cu însuflețire, strigătul către Mântuitorului au făcut ca Domnul să-l observe și a cerut să-l aducă la El. L-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! (Luca 18, 41). Mântuitorul i-a spus: Vezi! Credința ta te-a mântuit (Luca 18, 42).
Orbul a văzut și, lăsând toate, a mers după Mântuitorul, slăvindu-L pe Dumnezeu, iar tot poporul care văzuse minunea a adus laudă lui Dumnezeu.
Evanghelia ne oferă învățături duhovnicești pe care suntem datori să le urmăm pentru a fi vindecați de orbirea sufletească.
Minunea s-a făcut pe cale, întrucât trecerea Mântuitorului pe drum să ne fie folositoare. Drumul simbolizează continuitatea propovăduirii și neîntrerupta vindecare pe care Mântuitorul Hristos o oferă celor care Îl strigă cu credință și smerenie.
Mântuitorul a purtat cu el un dialog, pentru a afla și ceilalți că ceea ce dorește, aceea îi va da. A spus în auzul tuturor: Vezi! Credința ta te-a mântuit (Luca 18, 42). Cel suferind a crezut că în fața sa Se află Hristos, Fiul lui David, și a arătat foarte multă nădejde, credință puternică, exprimată prin cuvintele rostite răspicat, în pofida atitudinii celorlalți, care îi cereau să tacă.
Sfântul Chiril al Alexandriei, în Comentariul la acest text, spune: A venit orbul la Mântuitorul ca la Dumnezeul Atotputernic și L-a numit Fiul lui David. El cunoștea prorociile de demult, din Lege și din profeți, știa că El este din neamul lui David după trup, de aceea I-a spus „Miluiește-mă, Fiul lui David”. Să imite și să se ia după acest om care bolea de ochi, dar care a venit la Hristos ca la Dumnezeu, numindu-L Om și Dumnezeu. Acest orb mărturisește slava Sa, prin aceea că cere harul și lucrarea cea dumnezeiască. Când oamenii îl certau pe orb pentru mărturisirea credinței lui, el nu s-a oprit, credința știe să lupte împotriva a toate și să le biruiască pe toate. Oamenii îl certau, dar el nu a încetat, nu și-a ascuns sentimentele, profunda lui credință, ci a urmat Stăpânului, cunoscând că este frumoasă îndrăzneala pentru evlavie.
Așa cum sunt oameni care au îndrăzneală atunci când vor să obțină arginți și aur, sau felurite lucruri din lumea aceasta, nu trebuie, oare, să ne pregătim, cu mult curaj, pentru Dumnezeu și pentru folosul mântuirii?
Glasul celui ce striga L-a oprit pe Domnul, iar orbul a primit cinstire de la El. L-a chemat și i-a poruncit să vină aproape, iar el, apropiindu-se prin credință, a fost vindecat.
Și pe noi credința ne aduce aproape de Hristos și astfel ne învrednicim de cuvintele Sale. Participarea fiecăruia la Sfânta Liturghie este dovada iubirii noastre față de Mântuitorul, credința sporește și ne îndreptăm mai aproape de Lumină, devenind și noi fii ai Luminii.
Oare după ce a scăpat de neputința sa, orbul nu a mai manifestat grijă față de dragostea de Hristos? El a arătat recunoștință prin fapte, a fost izbăvit de îndoita suferință: și de orbirea trupească, și de cea a inimii și minții.
Din această istorisire trebuie să învățăm că atunci când cerem cu credință puternică, primim de la Dumnezeu. În Epistola lui Iacov (4, 3) ni se spune: cereți și nu primiți, pentru că rău cereți! Să cerem ceea ce ne este de folos, iar dacă avem credință asemenea orbului care ședea pe marginea drumului în Ierihon, vom și primi ceea ce ne folosește.
Glasul Domnului lumină s-a făcut orbului, fiindcă izvora cuvântul din Lumina cea adevărată: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 8, 12; 14, 6).
Orbul L-a urmat pe Mântuitorul, slăvind pe Dumnezeu, și rămâne astfel model pentru alții de a-L slăvi pe Domnul, Cel atât de Bun.
În Tâlcuirea sa, Eftimie Zigabenul ne spune: Orbul L-a numit Fiul lui David pentru a-L cinsti, că foarte de cinste era la evrei această numire. Orbul a fost un cinstitor al Mântuitorului, între atât de mulți potrivnici, oameni care tăgăduiau puterea și slava Lui, arătate prin fapte și cuvânt.
A te numi Fiul lui David era o mare cinstire, că din neamul lui David, din familia regală, își are obârșia, întrucât această numire arăta obârșia regală. Dintre vechii iudei, nici unul nu era cinstit mai mult decât David, iar amintirea lui rămăsese vie printre conaționalii săi.
Referindu-se la cei care mergeau la orb și îl certau să tacă, Eftimie Zigabenul spune: Aceștia încercau să-i închidă gura ca să nu-L supere pe Învățător și pe cei care nu se bucurau de astfel de manifestări.
Evanghelia Duminicii a 31-a după Rusalii ne vorbește despre vindecarea de orbire trupească și sufletească. Amândouă constituie piedici în bunul mers al vieții, dar orbirea sufletească este cu mult mai păgubitoare decât cea fizică, cu care, oricum, orbul era obișnuit. Milostivirea lui Dumnezeu față de făptura Sa ne îndeamnă să fim și noi milostivi și buni, după cum este Tatăl nostru Cel din ceruri.