Vindecarea se naşte din smerenie şi rugăciune
Avva Visarion este unul dintre marii făcători de minuni ai Patericului, o lume în care putem identifica o anumită rezervă faţă de miracol. Din cele douăsprezece apoftegme care îi sunt dedicate, aproape jumătate relatează miracolele săvârşite de acest bătrân, iar cealaltă jumătate prezintă smerenia lui simplă şi cuceritoare.
În apoftegma a cincea despre avva Visarion, smerenia şi minunea se întâlnesc într-o manieră aparte: „Odată a venit la Sketis un îndrăcit şi s-a făcut o rugăciune pentru el în biserică. Demonul însă nu a ieşit, era înverşunat. Atunci clericii zic: Ce să facem cu demonul acesta, nimeni nu îl poate alunga în afară de avva Visarion, dar, dacă-l rugăm aşa ceva, nu vine la biserică. Să-l punem pe îndrăcit să stea în locul bătrânului şi când va intra, noi să începem să ne rugăm şi să-i zicem: «Trezeşte şi pe frate, avva!» Au făcut întocmai. Când a intrat bătrânul, în zori, ei au început să se roage şi-i zic: «Trezeşte şi pe frate!» Bătrânul a rostit: «Scoală-te, ieşi afară!» Demonul a ieşit îndată, iar omul a fost vindecat din ceasul acela“.
Apoftegma aceasta se cere privită îndeaproape pentru a regăsi în ea măreţia avvei Visarion şi frumuseţea vieţuirii părinţilor pustiei. Debutul povestirii este unul relativ comun, care anunţă încă o vindecare a unui demonizat, între multele pe care le regăsim în Tradiţia Bisericii. Foarte devreme apare însă o primă barieră, aceea a puţinătăţii duhovniceşti a celor care înfruntă demonul. Şi Apostolilor li se întâmplase ceva asemănător atunci când au încercat să vindece un demonizat, dar nu au reuşit pentru că nu aveau credinţă puternică (Mt. 17, 20). La fel ca Apostolii, clericii se smeresc şi cer ajutor mai departe. În cazul nostru cer ajutorul avvei Visarion, care însă pentru smerenia lui refuză să încerce minuni şocante (cu toate că minunile în viaţa lui ţin de un anume firesc). Părinţii din comunitatea sketică ştiu acest lucru şi concep un şiretlic, gândit aşa încât să rezolve problema bolnavului, dar în acelaşi timp să menajeze smerenia avvei Visarion, care nu dorea să capete reputaţia unuia care alungă demonii. Felul în care e concepută întreaga scenă reiese limpede din apoftegmă. Sunt doar câteva elemente care merită subliniate.
În primul rând e important de văzut că obştea nu îl lasă singur pe Visarion în rugăciune. Când intră în biserică, se roagă cu toţii. Se naşte în felul acesta o atmosferă de comuniune în rugăciune, care îi cuprinde pe toţi. Smerenia şi rugăciunea alcătuiesc mediul în care germinează vindecarea.
În al doilea rând este de observat că, deşi îndrăcitul e aşezat pe locul avvei Visarion, acesta din urmă nu-l bruschează nicidecum. Nu intervine pentru a-l pune la punct şi a-i arăta unde-i e locul. Cinsteşte, adică, persoana mai mult decât respectă o regulă ori o cutumă locală.
Apoi bătrânul Visarion dovedeşte ascultare în cel mai curat şi autentic sens duhovnicesc al acesteia. Ascultarea este deschiderea binevoitoare, solicitudinea faţă de toţi cei care cer ceva ce nu este potrivnic poruncilor lui Hristos, şi nu doar supunerea disciplinată faţă de o autoritate poruncitoare. Cuvintele avvei Visarion, eficiente şi vindecătoare, sunt rodul ascultării şi al smereniei, şi nu reacţia oţărâtă la încălcarea unei forme de disciplină (un nou-venit care ocupă în biserică locul îndătinat al unui venerabil al comunităţii).
„Scoală-te, ieşi afară!“: cuvinte pline de putere, care fac vizibilă forţa delicatei şi ascunsei virtuţi a smereniei. Odată cu aceste cuvinte ajungem în mijlocul unei taine: taina smereniei ce umple de sens acţiunile neînţelese ale unor pustnici, care, deşi au părăsit lumea pentru a trăi neştiuţi cu Dumnezeu, au rămas de mai bine de o mie cinci sute de ani în centrul atenţiei.