Vindecarea slăbănogului, o bucurie dincolo de persoanele care l-au adus

Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Şi Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbăno­gului: Ridică-te, ia-ți patul şi mergi la casa ta. Şi ridi­cându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulți­mile, văzând acestea, s-au înspăi­mântat şi au slăvit pe Dum­nezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.

Pericopa evanghelică despre vindecarea slăbănogului sau paraliticului din Capernaum, rânduită în Duminica a 6-a după Rusalii, face parte dintr-un lung șir de vindecări istorisite în capitolele al 8-lea și al 9-lea ale Evangheliei de la Matei care au ca numitor comun relația dintre credință și vindecare. Sutașului îi spune: „La nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință” (Mt 8, 10); pe ucenicii care se temeau de valurile dezlănțuite i-a mustrat numindu-i „puțin credincioși” (Mt. 8, 26); pe orbii care se țineau după El i-a întrebat: „Credeți voi că pot să fac Eu aceasta?” (Mt. 9, 28); Credința este subînțeleasă și la marele dregător a cărui fiică murise („Fiica mea a murit de curând, dar venind pune mâna peste ea și va fi vie”, Mt. 9, 18) și la femeia cu scurgere de sânge de 12 ani („Căci zicea în gândul ei: numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă”). Credința cât un grăunte de muștar care mută munții!

Mântuitorul tocmai fusese alungat de necredința locuitorilor din Gadara, unde vindecase doi demonizați (Mt. 8, 34) și venea în cetatea Sa, adică în Capernaum, pe țărmul Lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Vindecarea paraliticului sau a slăbănogului din Capernaum, prezentată de toți cei trei evangheliști sinoptici fie cu multe amănunte (Marcu 2, 1-12; Luca 5, 17-26), fie în mod succint (Mt. 9, 1-8), ne vorbește tot despre credință, dar într-un mod neobișnuit: „Și iată i-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus văzând credința lor a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”.

Domnul cunoștea și pocăința slăbănogului

Nu ne spune Sfântul Evanghelist Matei cine erau cei care l-au purtat pe slăbănog, nici care erau motivațiile lor pentru a face acest gest deosebit de prietenie. Oare „credința lor” se referea doar la cei care l-au adus pe omul bolnav în fața Mântuitorului sau includea și credința bolnavului însuși? Cert este că Domnul îl numește pe acest slăbănog „fiu” („Îndrăznește, fiule”, Mt 9, 2), așa cum i se adresează și femeii cu scurgere de sânge („îndrăznește, fiică”, Mt. 9, 22). Mântuitorul Iisus Hristos nu­mește pe cineva „fiu” sau „fiică” numai când persoana respectivă are credință în El și în puterea Lui dumnezeiască de vindecare. Este evident că Iisus Domnul cunoștea nu numai boala slăbănogului adus la El pentru a fi vindecat, ci și pocăința acestuia; nu i-ar fi spus bolnavului, „Îndrăz­nește, fiule, iertate sunt păcatele tale”, dacă nu ar fi cunoscut că suferința cauzată de boală a trezit în acest bolnav pocăința, iar pocăința i-a întărit credința că numai Iisus îl poate vindeca.

Sfântul Cuvios Arsenie Boca, în cuvinte pline de putere, rezuma astfel tâlcul acestei vindecări: „Iisus a tămăduit un slăbănog. Nu-i nici o mirare - Dumnezeu fiind. Ce-a făcut? L-a iertat de păcate; de greşelile săvârşite împotriva vieţii, împotriva firii sale şi i-a dat porunca să fie iarăşi om, rudenia lui Dumnezeu. De altfel pentru această refacere (restaurare) a omului a şi venit Iisus între oameni. El ne-a spus, cu toate prilejurile, că păcatele, greşelile împotriva vieţii, acestea sunt cauza pentru care omul a ajuns un mutilat al vieţii acesteia. Refacerea omului este refacerea acestei înrudiri pierdute”. Mântuitorul Iisus Hristos l-a vindecat pe slăbănog, adică i-a restituit integritatea și l-a ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, așa cum face cu fiecare din noi în Taina Sfintei Spovedanii.

Fariseii și cărturarii s-au scandalizat și au început să cugete în inimile lor: „Acesta hulește” (Mt. 9, 3). Iar Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu întregește icoana acestei răzvrătiri lăuntrice arătând că aceștia gândeau: „Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2, 7). Nu sufereau împreună cu cel bolnav și prin urmare nu se puteau bucura de vindecarea lui. Erau și ei slăbănogiți sufletește, interesați doar să-l prindă pe Domnul în cuvânt, neimpre­sionați de minunea săvârșită! Această insensibilitate duhovnicească o trăim și noi astăzi: aceea de a nu simţi prezența lui Hristos împărtăşită nouă prin harul pe care-l primim fiecare în Taina Sfântului Botez şi apoi în toate Sfintele Taine din Biserică. Oare de câte ori și noi, în Biserică fiind, nu conștientizăm că „Hristos este în mijlocul nostru!”, ci suntem atenți la neputințele celuilalt, îi vânăm efectiv greșelile și ne bucurăm dacă îl prindem în cuvânt sau faptă?

Vindecarea devine astfel un lucru văzut

Învățătorul le citește, însă, gândurile și li se adresează direct și totodată părintește: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?”. Apoi, spre a vădi dumnezeirea Sa îi oferă slăbănogului și tămăduirea trupului, poruncindu-i: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”. Vindecarea devine astfel un lucru văzut, care nu mai putea fi tăgăduit. Faptul că slăbănogul își ia patul în spate și merge este un lucru concret, perceptibil cu simțurile și prin aceasta Mântuitorul își arată în mod vădit, vizibil Dumnezeirea Lui.

Ne aflăm încă în puterea praznicului Cincizecimii, al Pogorârii Sfântului Duh. Minunea vindecării slăbănogului din Capernaum ne vorbește în ultimă instanță despre suferință și vindecare și despre trăirea lor în comunitate. Persoana își afirmă personalitatea în interiorul comunității, în relație cu alte persoane. Fiecare persoană are o familie în care s-a născut și o comunitate în care se dezvoltă, are roluri de îndeplinit în acea familie și în acea comunitate. O boală gravă pune în pericol acest aspect al persoanei în mod direct de vreme ce persoana nu-și mai poate îndeplini rolurile sale. De aceea putem spune că suferința cauzată de boală nu este trăită doar la nivel individual, ci este însoțită fie de fragilizarea relațiilor interpersonale (un cancer/dizabilitate/paralizie, boli psihice etc. pune la grea încercare răbdarea în familie; uneori rupe relațiile cu cercul de prieteni, vecini; scoate bolnavul din viața socială), fie de consolidarea acestora (pentru persoanele din jurul bolnavului care au credință vie și iubire jertfelnică).

Vindecarea, o experiență comunitară

Așa cum boala și suferința care o generează sunt transpersonale și se răsfrâng în relații, tot așa este sau ar trebui să fie și vindecarea, o experiență comunitară. Citirea pericopei evanghelice este precedată de apostolul zilei, un fragment din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel care este centrat pe ideea că în Biserică suntem cu toții Trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (Romani 12, 4-15).

Vindecarea slăbănogului trebuia trăită în comunitate, trebuia să fie o bucurie extinsă care să treacă dincolo de persoanele care l-au adus. Și aici se petrece scurt­circuitul, pe care Sfântul Apostol și Evanghelist Matei îl rezumă în cuvintele pline de pizmă ale fariseilor: „Acesta hulește!”. Să ai în față dovada lucrării lui Dumnezeu, a prezenței Lui și să nu te poţi bucura de acest lucru este foarte dureros. Trăim într-o societate în care se promovează individualismul și indiferența. Toți avem o suferință a sufletului, o dezamăgire, o neîmplinire personală sau profesională. De multe ori, chiar noi înșine accentuăm această suferință atunci când ne comparăm cu cei de lângă noi și ni se pare că ei sunt fericiți, lipsiți de încercările prin care trecem noi.

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că oricât de înrădăcinată ar fi astăzi Taina Spovedaniei în practica Bisericii, există totuși un lucru care ne apropie de atitudinea inflexibilă a fariseilor și cărturarilor din vremea Domnului. Și anume, s-au pierdut sentimentul de unitate a Trupului lui Hristos, conștiința faptului că ori de câte ori suferă unul din mădulare, suferă întregul Trup, credința că nu ne mântuim singuri, ci împreună cu toată comunitatea Bisericii. Vindecarea slăbănogului din Capernaum și vindecarea fiecăruia din noi reprezintă o taină care nu poate fi înțeleasă decât în relație cu Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. Nu trăim deplin demnitatea noastră de ființe create după chipul lui Dumnezeu decât atunci când trăim într-o comuniune vindecătoare cu Dumnezeu și aproapele.

Pr. prof. dr. Radu Petre Mureşan, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti