Vine barza! (2)

Vom încerca azi să aflăm modul în care barza a devenit un etalon al dragostei de urmaşi, al fidelităţii conjugale şi al respectului filial (se crede despre ea că-şi hrăneşte părintele îmbătrânit!).

După cum se ştie, barza este principalul vestitor al primăverii, de venirea ei din ţările calde fiind legate numeroase legende şi practici magice care vin, fără îndoială, din credinţe păgâne străvechi. Înaintaşii noştri credeau că „acea casă pe care cocostârcii îşi fac cuib este curată şi norocoasă, o fereşte de foc, şerpi, broaşte, ulii şi insecte“, dar şi de hoţi; puterea ei ocrotitoare se exercita şi asupra ogoarelor. De necazuri mari aveau parte cei care-i stricau cuibul: casele lor ardeau de la focul pus chiar de barză sau erau blestemaţi să moară împreună cu toţi ai casei! Un păcat teribil era supărarea berzei în orice fel sau, ferească Dumnezeu, omorârea ei. Barza ocroteşte şi apără cum puţine vieţuitoare o fac Gândirea populară explică bunăvoinţa berzei prin invocarea ospitalităţii gazdei sale; în acest cod, drept mulţumire şi oarecum la schimb pentru ceea ce primeşte, barza ocroteşte şi apără cum puţine vieţuitoare o fac. Aşadar, rezultă fără nici un dubiu că barza este o protectoare a casei şi a familiei. Pentru omul arhaic, o parte din aura de sacralitate a berzei izvora din călătoria ei anuală spre ţările calde sau lumile necunoscute (asociate adesea cu lumile „de dincolo“); aşa se poate înţelege şi asocierea berzei cu sufletul strămoşului arhetipal. Aceste informaţii explică trecerea berzei dinspre „natură spre cultură: ea devine, fără a fi o vieţuitoare stăpânită de om şi nici una direct productivă, o fiinţă «a casei». (…) Această poziţie paradoxală, această aşezare a animalului sălbatic în zona gospodăriei, această pendulare între natură şi cultură constituie trăsătura definitorie a figurii mitologice a berzei“ (M. Coman). În această stranie apropiere a berzei de universul socio-uman trebuie să căutăm explicaţiile legăturii acestei păsări cu naşterea copiilor; potrivit gândirii arhaice, copiii puteau fi aduşi din ţările calde, din lumile necunoscute sau lumile „de dincolo“, în care pleca în fiecare toamnă barza! Mai amintim şi faptul că barza era percepută ca o pasăre augural-oraculară; ea ar prevesti timpul, belşugul, norocul, incendiul, dar şi ursita: „Oamenii care văd o singură barză zic că rămân singuri, mai cu seamă fetele şi băieţii necăsătoriţi“, însă fetele care văd prima oară berze cu soţ se vor mărita! Mai mult, exista o credinţă larg răspândită potrivit căreia „zeama sau carnea de cocostârc înlesneşte naşterea şi vindecă anumite boli femeieşti“. Ciocul berzei - unealtă a fertilităţii şi a regenerării Încă ceva din comportamentul berzei ar trebui adus în discuţie spre a desluşi mai bine raportul barză-naştere. Printre buruienele imaşurilor se afla şi o plantă meliferă, cu flori albastre în formă de cioc de barză, plantă numită în popor „ciocul berzei“ sau „buruiana de făcut copii“; era invocată şi chiar folosită la descântatul femeilor care nu aveau copii, ceaiul făcut din ea având proprietăţi afrodisiace. Această plantă ne îndreaptă atenţia spre… ciocul sau pliscul berzei, el fiind privit pe vremuri ca o „unealtă a fertilităţii şi regenerării purtată de zeiţa neolitică cu chip de pasăre“. Legătura simbolică a ciocului cu naşterea copiilor nu poate înţeleasă decât prin clămpănitul berzei, clămpănit asimilat unei… bătăi rituale care avea menirea să aducă sănătate, să alunge spiritele malefice, să fertilizeze ogoarele sau să stimuleze… graviditatea femeilor; de altfel, pentru gândirea magică bătaia era unul din substitutele actului sexual, „reflexul cultural al instinctului sexual înnăscut“, bătaia rituală fiind o secvenţă cheie în orice scenariu de întemeiere a adăpostului (iar „casa copilului“, „casa de piatră“ sau sălăşelul ce se întemeia prin actul nupţial era un adăpost!). Ei bine, iată cum prin… cioc, dar şi prin relaţia specială pe care o are cu omul, barza a ajuns să fie socotită de către înaintaşii noştri o înlocuitoare a zeiţei-pasăre generatoare de viaţă! Etnologii au sesizat că această străveche zeiţă a ajuns la noi în două ipostaze, una ca patroană a regenerării (nimeni alta decât barza!), iar alta ca zeiţă a morţii (Baba Gaia). Păsările erau privite ca mesageri ai zeilor Rolul păsării în viaţa înaintaşilor noştri era evident la aşa-numitele „sărbători păsăreşti“, sărbători care existau în calendarul popular în perioada 11 februarie-21 mai. Cea mai importantă sărbătoare din acest lung ciclu era Dragobetele; acum, femeile credeau că era deajuns să pui mâna pe un bărbat... străin (de sat) şi deveneau pe dată drăgăstoase bărbaţilor în tot anul care urma, iar gospodinele aveau mare grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind vânată, blestemată sau sacrificată la Dragobete. În tot acest context, nu e deloc o întâmplare faptul că pasărea este considerată una dintre cele mai vechi divinităţi ale naturii şi a dragostei. Păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, corespondentul cuvântului grecesc „pasăre“ însemnând chiar „mesaj al cerului“ sau „prevestire“. După unii etnologi, logodna de primăvară a păsărilor a devenit în timp şi „o sărbătoare a erotismului uman (...) în vechime, comportamentul zburătoarelor fiind un model pentru conduita umană“ (R. Vulcănescu). Aşadar, atât păsările (în cazul de faţă, barza), cât şi femeile erau simboluri ale creşterii şi înmulţirii, asocierea lor fiind una la îndemâna unor oameni care îşi explicau lumea prin analogii simple. Ciocul berzei şi bătaia rituală au intrat în această asociere, iar rezultatul a ajuns până în zilele noastre sub forma expresiei de la care am plecat: „vine barza“!