Violenţe structurale

Trăim timpuri din ce în ce mai irascibile. Pe fondul presiunilor financiare şi sociale, conflictele ce mocneau de multă vreme prin cotloanele Europei estice ies la suprafaţă cu repeziciune. Aceste conflicte sunt vechi de un secol şi pun faţă în faţă două feluri de viaţă, care se dovedesc mereu a fi incompatibile. Pe de-o parte, clanul minoritar seminomad, pe de altă parte, majoritatea atomizată sedentară.

Această schemă cu mutări forţate este aceeaşi în toate ţările postcomuniste din Europa. Avem pe de-o parte romii, care, după o scurtă perioadă de libertate de mişcare de nici un secol, au fost forţaţi să se integreze în "noile" realităţi socialiste laolaltă cu populaţia majoritară şi, pe de altă parte, majoritarii, care au fost obligaţi să accepte un tip de societate excesiv reglementată şi autoritară. Acest experiment a fost în dezavantajul ambelor comunităţi. Pe de-o parte, a impus un regim de viaţă romilor, cu care ei nu erau de acord şi pe care l-au sabotat pe scară largă, sedentarizarea, pe de altă parte, aceeaşi sedentarizare i-a făcut pe majoritari să fie confruntaţi cu prezenţa continuă a unei minorităţi nedorite. Dacă şi în trecut conflicte existau între cele două comunităţi, traiul seminomad al romilor le împiedica să se accentueze şi să capete dimensiuni prea violente. La apariţia unor tensiuni mai acute, romii se mutau, dezamorsând de la sine situaţia. Chiar dacă reveneau sezonier, pentru localnici lucrurile erau suportabile. Era vorba de un număr de luni pe an şi atât. Forţaţi să trăiască împreună de un inamic comun, cele două comunităţi au picat în capcana cea mai facilă, în loc să se solidarizeze împotriva regimurilor comuniste, ele au început să transfere celeilalte ura faţă de regimul comunist. Romii îi urau pe majoritari pentru că i-au forţat să se aşeze, deşi nu majoritarii le impuseseră asta, ci regimul comunist, acelaşi regim pe care majoritarii îl acuzau că favorizează romii. Acest lucru, cuplat cu necesitatea de a se suporta reciproc fără a se înţelege sau măcar a fi neutri unii faţă de ceilalţi, a dus la apariţia unui conflict generalizat. Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România, Bulgaria, peste tot această schemă funcţionează implacabil şi rezultatele se văd constant în buletinele de ştiri. Autorităţile postcomuniste au speculat şi ele această tensiune, fie jucând cartea naţionalistă şi incitând ele însele la violenţe contra romilor, fie jucând cartea complicităţii şi tolerând criminalitatea romilor în schimbul unor taxe de protecţie substanţiale, ştiind că romii sunt victimele perfecte: ei nu se pot plânge nimănui. Pentru că nu se pot plânge nimănui, ei îşi varsă furia pe membrii majorităţii. Complice cu infractorii romi, autorităţile ezită să intervină, până când majoritatea nearticulată până atunci se coalizează exploziv şi răbufneşte în violenţe pe scară largă. Dacă introducem în această ecuaţie şi faptul că romii pot fi foarte uşor manipulaţi politic, odată ca alegători uşor cumpărabili şi uşor de mobilizat, a doua oară ca sperietoare pentru majoritate, atunci cocteilul exploziv capătă dimensiuni uriaşe, pentru că slujeşte interesele celor puternici şi, ca atare, nu va fi niciodată dezamorsat. Ca urmare, problema romilor nu are soluţie din partea autorităţilor, pentru că nimeni dintre cei interesaţi nu doreşte să o rezolve. Din nefericire, acest lucru înseamnă perpetuarea unei stări în care romii sunt din ce în ce mai dezavantajaţi şi excluşi social. Singurul mod în care romii ar putea să iasă din acest cerc al violenţei este să nu accepte deloc ofertele otrăvite ale autorităţilor şi politicienilor. Dar e greu de crezut că nu le vor accepta, pentru că, din păcate, sunt singurele oferte pe care le primesc. Pentru că majoritatea prinsă şi ea în propriile neputinţe, agresată de o tranziţie perpetuă şi panicată de o criză pe care nu o înţelege, îi urăşte cu din ce în ce mai mare furie şi se descarcă pe ei, şi nu pe cei care au creat această situaţie, în care, prinse în capcană, majoritatea şi minoritatea sunt deopotrivă victime.