Voința omului și puterea Domnului

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XXXVII, 10-11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 248-249

„Întrebare : Deci ce poruncește Scriptura omului ca să facă ?

Răspuns: Am zis mai înainte că omul are, potrivit firii sale, bună-voința; pe aceasta o cere Dumnezeu. El poruncește omului ca, în primul rând, să cunoască: cunoscând, să iubească; și, în sfârșit, (iubind) să fie gata să împlinească (voia Sa). Faptul, însă, că mintea este impulsionată, că suportă osteneli și că săvârșește o lucrare (nu aparține omului), ci harului Domnului, care se dă celui ce vrea (să facă voia Lui) și crede (în EI).

Voința omului este un ajutor esențial. Fără voința (omului) Dumnezeu Însuși nu face nimic — deși poate — din respect față de liberul arbitru. Prin urmare, lucrarea mântuitoare a Duhului depinde de voința omului. Iar dacă îi dăm toată voința noastră, atunci Dumnezeu ne atribuie nouă toată lucrarea (mântuirii). (...) El Însuși a zis: De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, (după cum adună pasărea puii săi sub aripi), dar nu ați voit? (Matei 23, 37). Rezultă de aici că El ne adună și că de la noi cere doar voința de a fi de acord cu (El). Și cine vădește voința, dacă nu truda de bună voie?

După cum fierul taie, despică, ară, plantează, dar nu face toate acestea decât dacă este mânuit - altul este cel care-l mișcă și conduce, iar de se tocește îl pune în foc și-l reînnoiește - tot așa și omul, cu efort și trudă face binele, dar Domnul lucrează în el în chip tainic. Și, pe când este copleșit de osteneală și necaz, El îi mângâie și înnoiește inima după cum spune și profetul: Nu cumva se va preaslăvi securea fără cel ce trudește (cu ea), sau va fi slăvit fierăstrăul fără de cel ce-l mânuiește ? (Isaia 10, 15).

(...) Să ne rugăm, deci, să primim cunoașterea lui Dumnezeu, să fim crescuți în legea cea duhovnicească, pentru ca să împlinim sfintele Sale porunci.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)