Vremea potrivită a tinereții și bătrâneții
Cunoaște-ți vremea! O veche zicală ne învață uneori mai mult decât o mie de discursuri. Și ce înseamnă să-ți cunoști vremea, timpul, momentul potrivit? Să iei decizia bună în clipa prielnică? Să observi și să profiți de o oportunitate creată? Să te afirmi când ai șansa? Probabil puțin din toate, dar ceea ce contează încă mai mult, decisiv: să ajungi să te cunoști bine pe tine însuți.
În general, cartea Ecclesiastul din Vechiul Testament pare o lungă și amară lamentare la adresa vieții, cunoașterii, lipsei de orizont care sufocă orice existență pentru perioade mai lungi sau mai scurte din viață. În această lucrare de mici dimensiuni, caracterizată de un mare scepticism, o durere existențială, o angoasă ființială, regăsim însă poate cel mai frumos imn al curgerii vieții omenești sub pecetea indelebilă a timpului: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace” (Ecclesiastul 3, 1-8). Vreme este pentru toate. Dar când este vremea cu adevărat potrivită pentru fiecare în parte? Și cum o percepe cel tânăr sau cel bătrân? Părintele și copilul? Monahul și cel căsătorit?
Timpul tinereții
Timpul tinereții este scurt. Nu pentru că în minute sau ore ar fi altceva, ci pentru că așa îl percepi atunci când ești la începutul vieții. Timpul care va veni este lung, pare că trebuie să-l aștepți, în timp ce acela care a trecut este scurt, mult prea scurt pentru a-ți dezvălui tainele sale. Pentru că timpul are, totuși, o taină: percepția. Felul cum îl percepi este fundamental pentru deciziile pe care le vei lua. Trăim sub vremi, așa cum spunea un mare cronicar, sau trăim deasupra vremilor? Cât suntem tineri, părem că trăim deasupra lor, tocmai pentru că încă nu le-am gustat întreaga amărăciune. Încă n-am văzut poate pe nimeni din cei dragi murind, n-am apucat să observăm cât de ușor se poate zdrobi o ambiție tânără, un vis din copilărie sau un ideal pentru care te-ai luptat toată viața - și cât de repede realizezi atunci că ai alergat după ceva pe care nu-l vei atinge! - și, în esență, n-am simțit cât de muritori suntem în toate cele ale vieții noastre pământești. N-am simțit că există o vreme pentru toate, tocmai pentru că vremea încă nu ne-a răpit nimic. Nu ne-a dus la marginea abisului unde se aruncă toate visurile, toate speranțele. Tânărul, așadar, este inconștient de timpul său. Cuvintele Ecclesiastului vor trece pe lângă el până în ziua în care se va maturiza. Și totuși, pentru a ajunge la maturitatea cuvintelor scripturistice de mai sus, tânărul trebuie să facă un singur lucru, cel mai greu, cel mai cu neputință dintre toate pentru vârsta sa: să aștepte.
Timpul maturității
Ești la mijlocul vieții. Ai avut câteva momente de succes. Ai plâns din belșug câteva eșecuri. Au venit poate momente plăcute - ai obținut o funcție importantă, ai o familie frumoasă sau ești pe punctul de a-ți împlini visul dintotdeauna. Totul sună atât de blazat, atât de puțin important, atât de nesemnificativ, încât este nevoie uneori de o iluzie cu care te hrănești ființial pentru a evita haosul întristării, pentru că acum știi deja să vezi și să simți toate crăpăturile din peretele perfect care pare a fi viața ta. Este vârsta maturității, când încă mai poți face ceva, dar deja știi valoarea vremii. Știi că te așteaptă numai apusul existenței, răsăritul a rămas mult în urmă. Timpul a mușcat deja din inima ta, te-a îmbătrânit interior, poate te-a făcut mai înțelept, poate pur și simplu te-a rutinat. Însă încă îți mai cauți pașii și energia de altădată pentru a înfrunta vremea, pentru a o transforma o dată pentru totdeauna în vremea ta. Dacă până acum nu ai cunoscut când este vremea să le faci pe toate, când este momentul să începi și să termini ceva, să-ți înveșnicești vremea, dacă încă nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu și nu ai însetat de prezența Lui, atunci ai ratat jumătate de viață alergând după nobilele idealuri ale omenirii care sunt supuse stricăciunii și pierzării. Îți mai rămâne doar iluzia, întrebarea este: pentru cât timp? Acum este momentul să faci exact opusul a ceea ce împlinești: să te oprești și să meditezi la viața ta.
Timpul bătrâneții
Pentru cel care a atins vârsta bătrâneții, acea frumoasă și nobilă stare în care ești prea neputincios să mai faci orice, tocmai pentru că ți se îngăduie totul, în care ești luat în serios de formă, în timp ce ești preaslăvit pentru tot ceea ce nu ai făcut poate niciodată, a sosit în sfârșit vremea să facă totul. Se poate așeza într-un fotoliu în fața ferestrei privind către un viitor care a trecut, zâmbind la toanele amintirilor din tinerețe, trecându-le sub o analiză blândă pe cele ale maturității, înveșnicind vremea. La bătrânețe realizezi că nici succesele nu au fost atât de mari, nici eșecurile atât de dure. Poate ai pierdut mult timp și energie cu ceea ce nu contează, prea puțin contează de fapt, tocmai pentru că și timpul „câștigat” cu activități eficiente a fost, în realitate, pe jumătate irosit prin mândrie și slavă deșartă. Acum vezi totul așa cum este. Viața este o curgere neîncetată, iar tu, cel care ai trecut prin ea, știi că această curgere a fost pe jumătate zadarnică și pe jumătate bună. Numai că nimeni nu-ți poate spune, nici măcar tu însuți, care parte a vieții a fost zadarnică și care utilă. Și atunci pui răbdarea peste timpul trecut și rostești cuvintele Ecclesiastului și le simți vibrând în inima ta. Ai făcut și una, și alta. Ai trăit și bune, și rele. Ai făcut fapte bune, dar ai și păcătuit. Peste toate așezi însă nu cunoașterea momentului potrivit, ci mila și îndurarea lui Dumnezeu. Ai fost om. Și, ca toți oamenii, ai crezut la începutul vieții că ești deasupra timpului. Nu ai fost. La mijlocul vieții, ai realizat că puține lucruri contează. Iar acum, la sfârșit, te încredințezi în mâinile Celui care este dincolo de timp. În mâinile iubitoare ale veșniciei. Și știi că există o vreme pentru fiecare lucru de sub soare. Și tocmai aici este cheia acestui pasaj: nimeni nu-și cunoaște vremea, dar toată lumea o trăiește. Tot ce poți faci este să te cunoști pe tine însuți. Însă pentru a o face ai nevoie de Dumnezeu. Altfel, totul este în zadar. Și, pentru cel care duce această viață fără El, se potrivesc cuvintele scriitorului Julien Green: „Ziua când un om își dă seama că niciodată nu va putea ști totul este o zi de doliu. Vine apoi ziua când îl încearcă bănuiala că nu va putea ști nici măcar multe lucruri, și, în sfârșit, după-amiaza autumnală când își dă seama că niciodată n-a știut foarte bine puținul pe care își închipuia că îl știe” (Julien Green, Plăcerea de a te povesti ție însuți. Pagini de jurnal, antologie, trad. și prefață de Modest Murariu, București, Ed. Humanitas, 22007, p. 145).