Vremea ridicării în lumina veşniciei

Un articol de: Dumitru Manolache - 22 Decembrie 2013
Perioada Postului Crăciunului aduce în casele românilor căldura şi frumuseţea tainică a colindelor: aceste cântări care au fost, sunt şi vor rămâne forma de legătură concretă, primordială, a omului cu cerul. Vasul prin care comunicăm, în momentele cruciale ale anului, într-un mod specific, direct cu Dumnezeu, Căruia Îi cerem iertare şi întoarcerea în Raiul pierdut. Generaţii după generaţii, veacuri la rând, oamenii şi-au dorit simplu, arzător, mistic, jertfelnic, martiric, mărturisitor, înălţarea din tăciunele lumii trecătoare în lumina veşniciei lui Dumnezeu.
 
Colindele revin în actualitate cu o periodicitate astrală, reamintindu-ne nouă, oamenilor, că suntem cetăţeni ai cerului. Că, deşi rătăciţi, ne rânduim zilnic, conştient sau nu, existenţa funcţie de rotirea soarelui, de chipul lunii şi de supremele repere existenţiale: Dumnezeu Cel în Treime, Maica Mântuitorului nostru şi sfinţii Lui. 

Biserica din inima credincioşilor

Dintr-o anume perspectivă, colindele sunt forme directe, po-sibile şi curăţitoare, pin care nădăjduim la atingerea sfinţeniei pe care ne-o propune bogăţia te-ologică şi spirituală a textelor liturgice. „Inspirate din această bogăţie a cântărilor liturgice bisericeşti, colindele sunt expresia cea mai vie a culturii teologice şi duhovniceşti populare a românului creştin ortodox. Ele sunt un memorial şi o prelungire a Liturghiei şi a slujbelor de Crăciun auzite în biserică. Ele sunt ecou şi rodire a slujbei şi sfinţeniei Bisericii în sate şi oraşe, în casele creştinilor, întrucât inimile credincioşilor au devenit biserică, peşteră din Betleem transformată în sălaş primitor pentru cer, casă de oaspeţi în care Pruncul este preamărit de magi înţelepţi“, cum atât de plastic mărturisea Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul  Concertului tradiţional de colinde al Patriarhiei noastre „Răsăritul cel de Sus“, organizat la Palatul Patriarhiei în 17 decembrie 2012, de către Centrul de Presă BASILICA. 
 
Rostite în cor, adică în comuniune de către copii, tineri sau vârstnici, colindele „reprezintă cetele de îngeri care au cântat la Naşterea Mântuitorului Hristos în Betleem“, cum arată Patriarhul României. Fiind totodată mărturisire în comuniune nu numai a „oamenilor din vremea noastră, ci şi în cor cu strămoşii, cu generaţiile trecute“, colindele devin „deodată eveniment contemporan, nou, dar şi tradiţie veche“, a subliniat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. 
 
Mărturisirea în comuniune presupune şi o formă de curăţire ascetică. De aceea, în alte vremuri, colindătorii satelor şi colindaţii din întreg arealul românesc parcurgeau cu rigoare perioada postului încercând în acest fel să se identifice cu puritatea şi sfinţenia lucrării mâinilor lui Dumnezeu. Iată de ce a vorbi despre colinde nu este uşor şi nici potrivit a te aventura în sofisticate şi sterile analize, de vreme ce ele sunt verticale actualizări ale legăturii sfinte dintre Pământ şi Cer, dintre omul primordial, zămislit din curăţia începuturilor, şi cel din prezent care tânjeşte după veşnicie. Pentru toate acestea, colindele noastre rămân elemente identitare fundamentale ale existenţei noastre milenare. Prin ele dăinuim în veac, ne dovedim „familiaritatea cu Dumnezeu…, revigorarea în Biserica lui Hristos, conştiinţa misionară“, cum mărturiseşte Întâistătătorul Bisericii noastre, dar şi speranţa în mântuire, contemporaneitatea cu sfinţii, cu Hristos, Care „vine astăzi la noi în multe forme, ca un colindător sau ca un pelerin necunoscut, prin chipurile smerite ale oamenilor fără adăpost, ale copiilor şi bătrânilor abandonaţi, ale săracilor şi bolnavilor, ale oamenilor singuri şi întristaţi, flămânzi şi neajutoraţi“, cum arată Preafericirea Sa. 

Uitând să răspundem colindătorilor

Cu o simplitate dezarmantă însă, astăzi, unii dintre noi trecem pe lângă aceste adevăruri fundamentale ignoranţi, obosiţi sau speriaţi, holbându-ne jinduitori la lumea prezentă şi la cea viitoare, fără repere, fără speranţă, ca la o efemeră alternativă de supravieţuire. Uităm de trecut pentru că nu-l mai în-ţelegem. Uităm colindele şi tot ceea ce strămoşii noştri au clădit cu trudă pentru a ne menţine în această tainică, unică şi salva-toare legătură cu Raiul şi cu Creatorul lumii. Zâmbim superior, uneori enervându-ne dacă auzim dincolo de uşa casei cum cineva întreabă „Primiţi cu colindul?“, ca şi când temerarii colindători vin de pe altă planetă, ca şi când, suficienţi nouă înşine,  nu mai avem nevoie de nimic. Rememorăm sau interpretăm schizofrenic doar hituri impuse obsesiv prin mass-media, mimăm atitudinea unor staruri de sclipici, ca umplere de timp sau ca „trucuri“ de relaxare şi fericire, fără să gândim că toată această lume de vitrină nu are nimic comun cu cea adevărată. Cu lumea curată pe care a creat-o Dumnezeu. Aruncăm colindele în groapa uitării, ignorând nonşalanţi mâna întinsă a colindătorului, care spune „Ne daţi ori nu ne daţi?“, confundând-o cu cea a cerşetorului care ne agasează la gura metroului, neînţelegând că el cere, de fapt, dincolo de miluire, dragostea noastră creştină. Prin colindele pe care însăşi veşnicia le-a făcut nemuritoare ni se oferă o înţelegere a Ortodoxiei, care exprimă în modul cel mai convingător Adevărul. Colindătorii trăiesc în această patrie a adevărului ca cetăţeni ai ei. Şi asta ne propun ei nouă, prin cântecele lor. Să le primim aşadar colindul, luminaţi şi cu speranţă, pentru că, indubitabil, „Astăzi S-a născut Hristos,/ Mesia chip luminos./ Lăudaţi şi cântaţi,/ Şi vă bucuraţi!“
 
 

  Cerul şi pământul

Cerul şi pământul, cerul şi pământul
În cântec răsună
Îngeri şi oameni, îngeri şi oameni
Cântă împreună.
Refren:
Hristos Se naşte, 
Domnul coboară,
Îngerii cântă,
Magii Îl adoră,
Păstorii aleargă,
Ieslea o-nconjoară,
Mari minuni se întâmplară.
Din răsărit vin, din răsărit vin
Magi cu bucurie,
Cu dar şi smirnă, cu dar şi smirnă,
Aur şi tămâie
 
Din cer Cuvântul, din cer Cuvântul
În trup Se arată,
Noaptea din lume, noaptea din lume
Zi se face îndată.
 
Refren:
Hristos Se naşte, Hristos Se naşte,
Veniţi la închinare,
Cu vesel suflet, cu vesel suflet,
Veselă cântare!
 

Sus la Poarta Raiului

Sus, la Poarta Raiului, 
Poarta Raiului, 
Paşte turma Tatălui, 
Turma Tatălui.
 
Linu-i lin şi iarăşi lin, 
Bate vântul frunza lin, 
Lin şi iarăşi lin.
 
Dar la turmă cine sta? 
Cine, cine sta? 
Sta chiar Maica Precista, 
Maica Precista.
Linu-i lin şi iarăşi lin, 
Bate vântul frunza lin, 
Lin şi iarăşi lin.
 
Lângă ea, un legănel, 
Da, un legănel, 
Cu un copilaş în el, 
Copilaş în el.
Linu-i lin şi iarăşi lin, 
Bate vântul frunza lin, 
Lin şi iarăşi lin.
 
Copilaşul când plângea, 
Puiul când plângea, 
Maica Sfântă lin cânta, 
Maica lin cânta. 
Linu-i lin şi iarăşi lin, 
Bate vântul frunza lin, 
Lin şi iarăşi lin.